ISTORIA EREZIILOR

Orice eres sau schisma isi are originea in pacatul mindriei. La baza lor stau deci niste oameni, care infierbintati de gindurile lor, ajung in stare sa nege pina si Evanghelia pentru a fi crezuti. Orice erezie are radacina in minciuna, in inselare, in ceea ce poate fi mai abject din om. Cum la suprafata lucrurile se arata stralucitoare si pline de iubire, va rugam sa cautati spre adincurile intelesurilor acestor doctrine, si daca vin in contradictie cu adevarul descoperit prin Sf. Scriptura si Sfintii Parinti, lepadati-le ca pe un sarpe din inima voastra.

Catolicismul si lucrarea sa satanica
Ramona Andronic O poveste din istorie...
cu Sfîntul Vasile cel Mare "Teologia Luptatoare" de mitropolitul Irineu Mihalcescu

Odata, s-au apropiat de nelegiuitul împarat Valens, fiind în cetatea Niceea, începatorii eresului arian, cerînd ca sa goneasca din soborniceasca Biserica, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunarii lor cele ariene. Si a facut împaratul cel rau, însusi fiind eretic; caci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredinciosi si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind în mare mîhnire toata multimea celor dreptcredinciosi, a sosit acolo marele Vasile, partinitorul si aparatorul cel de obste al Bisericilor; la el venind toata multimea celor dreptcredinciosi, cu tînguire i-au spus nedreptatea ce ce li s-a facut lor de împaratul. Sfîntul, mîngîindu-i cu cuvintele sale, îndata s-a dus la împaratul în Constantinopol si, stînd înaintea lui, i-a zis: “Cinstea împaratului iubeste judecata”. Si întelepciunea zice: “Dreapta împaratului întru judecata”. Deci pentru ce împarate ai facut judecata nedreapta, izgonind pe credinciosi din Sfînta Biserica si dînd-o pe ea raucredinciosilor?
Zisa lui împaratul: “Iarasi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ti se cuvine sa fi astfel”. Vasile raspunse: “Se cuvine mie a muri pentru dreptate”. Acolo statea de fata mai marele bucatar de la curtea împaratului, cu numele Demostene. Acela zis: “Vedem si pe necarturarul Demostene”, iar acela, nerusinîndu-se, iarasi a grait ceva împotriva. Apoi Sfîntul i-a zis: “Lucrul tau este ca pentru mîncari sa te îngrijesti, iar nu de dogme bisericesti sa te tulburi”. Atunci a tacut Demostene rusinat.
~mparatul, pe de o parte mîniindu-se si pe de alta rusinîndu-se, a zis lui Vasile: “Sa mergi tu între ei, însa astfel sa judeci, încît sa nu te afli ajund pe poporul credintei tale.” Sfîntul a raspuns: “De voi judeca cu nedreptate, sa ma trimiti si pe mine în surghiun si pe cei de o credinta cu mine, sa-i izgonesti, iar biserica s-o dai arienilor”. Apoi Sfîntul, luînd de la împarat scrisoare, s-a întors în Niceea si chemînd pe arieni i-a zis: “Iata, împaratul mi-a dat putere ca sa fac judecata între voi si între credinciosi pentru biserica pe care cu sila ati luat-o”. Iar ei iau raspuns: “Deci judeca dupa judecata împaratului”.
Sfîntul a zis: “Sa mergeti si voi arienii si voi credinciosii sa închideti biserica si, încuind-o, s-o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor; apoi sa puneti pe amîndoua partile strajeri tari. Mergînd mai întîi voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si dupa aceea sa va apropiati de biserica. Daca se vor deschide singure usile bisericii cu rugaciunea voastra, apoi sa fie biserica a voastra în veci; iar de nu atunci ne vom ruga noi o noapte si vom merge spre biserica cîntînd si daca se va deschide noua atunci s-o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici noua, apoi iarasi a voastra sa fie biserica.” Si a fost placut cuvîntul acesta înaintea arienilor. ~nsa credinciosii se mîhneau asupra sfîntului, zicînd ca nu dupa dreptate, ci de frica împaratului a facut judecata. Facîndu-se întelegere de amîndoua partile, a fost strajuita cu tot dinadinsul sfînta Biserica, pecetluita si întarita.
Rugîndu-se arienii trei zile si trei nopti si apropiindu-se de biserica, nu s-a facut nici un semn, si s-au rugat de dimineata pîna la al saselea ceas (adica doispe dupa noi), stînd si strigînd: “Doamne miluieste!”, dar nu li s-au deschis usile bisericii si s-au întors cu rusine. Atunci, marele Vasile adunînd pe toti credinciosii, cu femeile si copii, au iesit din cetate la biserica Sfîntului Mucenic Diomid; acolo facînd priveghere de toata noaptea, au mers cu totii la soborniceasca biserica cea pecetluita, cîntînd: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!”. Apoi, stînd înaintea usii bisericii, a zis catre popor: “Ridicati mîinile voastre spre înaltimea cerului si strigati dinadinsul: “Doamne miluieste!”. Astfel facîndu-se, sfîntul a poruncit sa fie tacere si, apropiindu-se de usa, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori si a zis: “Bine este cuvîntat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor.”
Glasuind poporul: “Amin”, îndata s-a facut cutremur si s-a început a se sfarîma zavoarele, au cazut întaririle, s-au dezlegat pecetile si s-au deschis usile ca de un vînt si furtuna mare si s-au lovit de zid. Sfîntul Vasile a început a cînta: “Ridicati boieri portile voastre, ridicati portile vesnice si va intra ~mparatul slavei.”
Sfîntul Vasile, intrînd în biserica cu toata multimea credinciosilor si savîrsind dumnezeiasca slujba, a liberat pe popor cu veselie. Acea multime mare de arieni vazînd minunea, s-au lepadat de credinta lor cea rea si s-au adaugat la cei drept credinciosi înstiintîndu-se împaratul de dreapta judecata a Sfîntului Vasile si de acea minune preamarita, s-a mirat foarte si defaima urîciunea relei credinte ariene. ~nsa orbindu-se de rautate, nu s-a întors la dreapta credinta si dupa aceea a pierit ticalosul. Pentru ca el, fiind biruit la razboi în partile Traciei, a fugit si s-a ascuns într-o sura de paie, iar acolo prigonitorii lui, înconjurînd claia cu foc au aprins-o si acolo împaratul arzînd s-a dus în focul cel nestins.

    Inca cu mult inainte de despartirea ei pentru totdeauna de Biserica Ecumenica, din anul 1054, Biserica apuseana numita si Biserica latina sau Biserica Romei apucase pe cai gresite, pe cai care duc la tinte ce nu sunt in armonie cu spiritul Evangheliei. Caderea Imperiului Roman de Apus sub loviturile barbarilor (anul 476) facu sa incolteasca in mintea episcopilor Romei trufasa idee de a lua locul imparatilor, de a face din Roma - Cetatea Eterna, capitala unei noi imparatii lumesti cu firma crestina. CIVITAS DEI, adica imaparatia lui Dumnezeu pe pamint, avea sa se numeasca aceasta noua imparatie, fata de care imparatiile de pina atunci erau socotite ca CIVITAS DIABOLI, imparatia satanei.
    Sirsitul certei pentru investitura, dintre imparatul german Henric al IV-lea si papa Grigore al VII-lea, asigura papei titlul exclusiv de RECTOR DEI pe pamint sau de Imparat Roman. Deacum inainte papa se compara cu soarele, iar pe imparati si printi cu luna si cu stelele, care primesc lumina de la soare si nu rosesc sa-si inalte statui in care sunt infatisati cu sabia in mina. Asazisa captivitate a papilor (1305-1377) ca si atitudinea lui Napoleon cel Mare si a statelor italiene trezite la unire n-au fost decit intunecarea trecatoare a acestui ideal, un nor care a trecut, caci in anul 1929 puterea lumeasca a papilor - statul papal a fost recunoscut formal (solemn) de catre statul italian. Papa isi are ca orice imparat (sef de stat) ministrii sai, armata sa, posta sa, moneda sa si-si va avea si inchisoarea sa.
    Paralel cu lupta dusa pentru cucerirea titlului de imparat lumesc, papii au dus o lupta tot atit de apriga si de dirza pentru cucerirea titlului de cap vazut al Bisericii. Mitropolitii pentru ca faceau umbra papei au fost desfiintati, iar sinoadele care depuneau din cind in cind cite un papa n-au mai fost convocate pina ce in fine sinodul din Vatican (1870) recunoscu papei infailibilitatea adica insusirea de a nu putea gresi, si l-a facut egal cu Dumnezeu, declarindu-l drept cap vazut si nediscutat al Bisericii. Dreptul de a dicta in intreaga Biserica crestina sau asa-zisul primat jurisdictional al papei, care este o urmare logica a infailibilitatii, se loveste insa de impotrivirea neclintita a Bisericii Ortodoxe si a protestantismului, care vad in infailibilitate un sacrilegiu si in primatie o mindrie diabolica.
    Bisericii Romane i se zice asadar cu drept cuvint papala sau papistasa, nume care nu place teologilor catolici.
    Visurile de marire ale papilor au fost sustinute de catre diferite ordine calugaresti in special de ordinul Iezuitilor, caci monahismul in apus (occident) nu are caracterul contemplativ ca cel din rasarit (ortodox), ci urmareste diferite scopuri practice prin diferitele ordine. Unele din aceastea au adunat, prin mijloace permise si nepermise, averi imense pe care se intemeiaza in buna parte puterea si autoritatea acestei Biserici, dar care a atras asupra lor (a ordinelor) si a Bisericii ura si progonirea, citeodata crunta, a statelor. Alaturi de monahi a stat si sta in lupta pentru infaptuirea visurilor papalitatii ,clerul de mir, care a fost silit sa traiasca celibatar, ca sa fie in totul la dispozitia papilor si a episcopilor.
    Din punctul de vedere al organizarii, Biserica papala se prezinta ca un mecanism bine alcatuit si care functioneaza in mod automat, dar nu crestineste. Din punct de vedere dogmatic si moral ea s-a abatut, de asemeni, de la adevaratul spirit evanghelic, de la invatatura si morala profesata de Biserica primelor veacuri.
    Astfel, inca inainte de despartirea de Biserica de Rasarit, Biserica apuseana invata gresit ca Sfintul Duh purcede si de la Fiul si ca exista un foc curatitor numit purgatoriu, in care merg sufletele celor ce nu si-au ispasit pe pamint anumite pacate si avea unele practici necunoscute pina atunci in Biserica, cum era de pilda obiceiul de a savirsi ungerea cu mir numai episcopii, ingaduinta de a se minca lapte, oua si brinza in Postul Mare si oricind carne de animale sugrumate. La aceste erezii si practici necrestine s-au adaugat cu vremea si altele ca: savirsirea Sfintei Euharistii cu azima, in loc de piine dospita, impartasirea laicilor numai cu Trupul nu si cu Singele Domnului, neimpartasirea copiilor pina la virsta de 7 ani, administrarea botezului prin turnare de apa, iar nu prin afundare, invatatura despre indulgente, ca adica prin cumpararea unor biletele date de papa, se iarta pacatele; invatatura ca si Sfinta Fecioara Maria, iar nu numai Domnul Hristos, s-a nascut fara pacat, invatatura despre infailibilitate si primatul papal si altele. Moralitatea publica sufera din cauza celibatului clerului si a felului cum o inteleg unii autori si anumite sisteme de morala.
    Chiar si in cult ea (catolicismul) a introdus unele inovatii care o departeaza mult de Biserica primelor veacuri, ca de pilda statuile, muzica i nstrumentala, adorarea Inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latina ca unica limba de cult si altele.(...)
    Biserica Romano-Catolica isi formeaza pretentia de a fi ea Biserica adevarata, intemeindu-se pe insusirile Bisericii exprimate in sinodul niceo-constantinopolitan si care sunt: una sfinta, soborniceasca (catolica) si apostolica. Teologii ei (catolicii) interpreteaza in asa fel ca si cum ar fi numai ale ei. In deosebi pun mare pret pe unitate despre care sustin ca este realizata in chip concret prin persoana papei, care este considerat drept cap vazut al Bisericii. Ei uita ca Biserica Ortodoxa si cea protestanta considera ca inovatie eretica invatatura despre primatul papei. Tot astfel si insusirile de: sfinta, soborniceasca si apostolica, teologii catolici le atribuie Bisericii lor pentru cuvintul ca numai ea ar fi pastrat in toata curatirea si integritatea ei credinta cea sfinta, catolica si apostolica. Stim insa ca aceasta Biserica a admis in curgerea veacurilor invataturi si practici noi care fac ca astazi credinta profesata de ea sa difere mult de a Bisericii ecumenice vechi. Ea nu este si nu poate fi adevarata Biserica.(...)
    Biserica Ortodoxa este adevarata Biserica, pentru ca ea singura a pastrat intr-adevar fara schimbare tot ce provine de la Mintuitorul si de la Sfintii Apostoli si in forma in care s-a stabilit de catre Sfintii Parinti si de Sinoadele Ecumenice. Ea n-a schimbat nimic, n-a adaugat nimic nou la ceea ce a tinut si a invatat Biserica Ecumenica din cele dintii opt secole ale existentei ei, veacuri care formeaza epoca clasica a Crestinismului. Invatatura ei dogmatica, morala si cultul sunt aceleasi care au fost profesate si practicate in timpul primelor opt secole.(...)

    (...) Nu este natiune ortodoxa in sinul careia sa nu se fi gasit un numar mai mic sau mai mare de credinciosi slabi de inger care au cedat cintecului de sirena al viclenilor emisari papali si au debarcat pe "uscat" catolic.
    Pentru o reusita cit mai usoara, vinatorii de suflete ortodoxe au simulat ca fac concesii uriase, ca nu cer rupere de Biserica Ortodoxa si trecerea totala la biserica papala, ci numai o apropiere, o unire cu Biserica Romei pe baza citorva puncte de credinta.
    Ortodocsaii care au facut aceasta unire cu Roma papal se numesc uniti, ceea ce inseamna ca ei nu sunt papistasi ci sunt tot "ortodocsi", care numai s-au unit, aliat sau intovarasit cu catolicii. Biserica lor nu se numeste romano-catolica, ci unita, adica ortodoxa care a facut unire cu Roma.
    Spre a vedea mai bine in ce consta cursa intinsa de Biserica Romano-catolica ortodocsilor prin unire sau uniatie, sau ce este in realitate unirea si la ce sfirsit duce, sa examinam pe scurt, cum s-a facut si la ce a ajuns unirea unei parti a romanilor din Transilvania cu Roma papala.
    Ca sa-si asigure stapinire asupra Ardealului luat de la turci in 1688, austriecii urmareau intre altele, unirea romanilor cu biserica Romei. Iezuitii s-au pus pe lucru si fagaduiau preotilor romani, iobagi ca si poporul, si satui de asuprirea calvinilor, "marea cu sarea si Oltul cu totul". Insusi imparatul Leopold I, in 1672 confirma aceste promisiuni mincinoase, dind un rescript in care se spunea ca preotii ortodocsi care se vor uni cu Roma, vor fi usurati de sarcini si vor avea dreptul sa ia dijma de la credinciosi. Ca urmare a acestor insinuari perfide, protopopii romani si multi preoti se adunara intr-un sinod la Alba-Iulia in 1697, sub presedentia mitropolitului Teofil si semnara un act de unire cu biserica Romei. Singura conditie ce li se impunea si care a fost primita, era recunoasterea primatului papal. Aceasta unire, ramasa numai pe hirtie, se dezbatu si se incheia din nou in 1698 la 7 octombrie, sub noul mitropilit Atanasie Abghel. Protopopii si preotii care au luat parte la sobor au dat un manifest prin care declarau ca se unesc cu biserica Romei cu urmatoarele conditii: a) Sa se acorde clerului roman privilegiile de care se bucura clerul romano-catolic; b) Sarbatorile, postul, calendarul si ritualul sa ramina neschimbate; c) Mitropolitul Atanasie sa nu fie scos din scaun pina la moarte, iar succesorul sau sa fie ales de sobor, intarit de papa si hirotonit de mitropilitul sirbesc; d) Protopopii sa ramina neclintiti in posturile lor.
    Era, cum se vede, o unire numai de interes, unire dictata de privilegiile la care aspira abijduitul cler roman.
    Unirea desavirsita si definitiva s-a facut la 4 septembrie 1700, pe baza punctelor de credinta de la 1698 si a conditiilor stipulate atunci. Trebuie insa sa aratam aici reaua credinta si falsul facut cu acest prilej de catre agentii papei si ai curtii imperiale. In 1698 ca si in 1697 singurul lucru care se cerea romanilor era recunoasterea primatului papal. Asa e scris in actul romanesc de unire din 1697 si 1698. In actul latinesc din 1698, iezuitii au trecut insa ca se recunosc 4 puncte dogmatice si anume: Primatul papal, purcederea Duhului Sfint si de la Fiul, Purgatoriul si savirsira Sfintei Euharistii cu azima. Preotii romani nestiind latineste au semnat actul asa cum li s-a pus inainte, iar in 1700 nici n-a mai fost discutat.
    Un alt fals din actul latinesc este ca se zicea ca tot clerul romanesc primeste unirea, pe cind de fapt in originalul romanesc se spunea ca numai cei subscrisi (semnatarii).
    Urmarile acestei uniri facuta pe de-o parte din interes material si in necunostinta de cauza, iar pe de alta parte lipsita de sinceriate si in spirit de inselaciune, nu au putut fi decit adinc pagubitoare pentru unitii romini pentru ca:
    - preotii n-au beneficiat decit de o parte din avantajele ce li s-au promis;
    - mitropolitul a fost degradat la treapta de episcop si pus sub ascultarea arhiepiscopului ungur de Strigoniu (Esztergom);
    - unitatea religioasa a rominilor din Ardeal cu cei din Principate, care se realizase in secolul XIV s-a rupt;
    - romanii ardeleni au fost impartiti in doua tabere dusmane: ortodocsi si uniti;
    - Biserica Ortodoxa si poporul roman ortodox din Ardeal au fost lasati in parasire sau chiar prigoniti atit de autoritatile lumesti cit si de cele bisericesti, catolice, ba chiar si de uniti.
    Urmarea cea mai grava a unirii este, in sfirsit, catolicizarea aproape completa a clerului si gravitarea lui si a laicilor luminati (scoliti) spre natiunile catolice, fie aceasta chiar cea maghiara si instrainarea de fii ortodocsi, fie acestia chiar fratii lor de singe din Ardeal si din Principate.
    Trei sinoade tinute tainic in anii 1872, 1882 si 1900, la Blaj, au abatut toata stiinta teologica pe fagasele catolicismului sectar si au admis si introdus pe de-a-ntregul ordinea si dsciplina catolica in cadrele Bisericii Romane Unite. N-a mai ramas fratilor romani uniti, din bogata mostenire stramoseasca de nuanta ortodoxa, decit Sfinta Liturghie in limba materna, catolicizata si aceasta in punctul ei culminant: sfintirea Sfintelor Daruri.
    Ca sa se stearga orice reminiscenta de ortodoxie, s-a schimbat romanilor uniti, ca si tuturor unitilor de orice natiune ar fi, pina si numele: nu se mai numesc uniti sau greco-catolici, ci crestini catolici de rit bizantin.
    Iata dar ce este unirea cu Roma: o catolicizare lenta!

(Bibliografie: Decretele Conciliului prim si al doilea ale provinciei bisericesti greco-catolice de la Alba-Iulia si Fagaras, Blaj, 1927. Conciliul provincial al treilea al provinciei bisericesti greco-catolice Alba-Iulia si Fagaras, tinut la anul 1900, Blaj, 1906.)