Free Web Hosting Provider - Web Hosting - E-commerce - High Speed Internet - Free Web Page
Search the Web

ERESUL CATOLICESC

Parintii cei sfinti au marturisit de demult, inca de la aparitie, despre pericolul care-l reprezinta catolicismul pentru ortodoxie. Dar dezinformarea si rastalmacirile apostatilor au lucrat atit de perfid, incit au reusit sa adoarma constiinta credinciosilor. Iata de ce bunul simt al poporului roman il impiedica sa creada ca unii ierarhi pot dori distrugerea Bisericii. Dar adevarul este de la Dumnezeu nu de la oameni, si credinta, si harul si binecuvintarea si sfintirea tot de la Hristos sunt. Iar harul lui Dumnezeu lucreaza prin oameni pina cind nu este hulit iar continuitatea apostolica viaza cit timp nu este rupta prin eres. Iata de ce Sfintii Parinti declara in afara Bisericii pe apostati pentru ca acestia sa nu muste din turma si ca eresul sa nu ajunga mai mare decit credinta.
 
 
Diferentele dintre
Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica
Patru articole despre catolicitate
Cuvinte ale Sfintilor Parinti

Diferentele dintre
Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica
Ne vorbeste parintele Cleopa, vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996

 - Exista purgatoriu precum zic catolicii?
 - Purgatoriu nu este. Catolicii zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul cateva sute de ani si se curata acolo, apoi trece in Rai. Nu exista asa ceva. Noi avem Evanghelia Judecatii, pe care o au si ei, dar nu arata trei locuri, ci numai doua - Raiul si iadul. Mantuitorul, cand va sta pe scaunul slavei sale si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii sa le judece, ii va impartii pe dansi, precum desparte pastorul oile de capre. {i va pune pe drepti de-a dreapta Sa si pe pacatosi de-a stanga Sa... {i vor merge pacatisii in munca vesnica, iar dreptii in viata vesnica.
 Deci nu putem zice ca sunt trei locuri, ci numai doua: munca vesnica sau viata vesnica.
 Cei mai mari dusmani ai catolicilor sunt protestantii si calvinii. Ei s-au rupt de Biserica Catolica la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin si Hus.
 - Care sunt punctele principale care ne despart de catolici?
 - Invataturile principale care ne despart dogmatic si canonic de catolici sunt:
1.  Intai este filioque. Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan)
2.  Al doilea este suprematia papala. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru!
3.  Infaibilitatea papala. Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Oortodoxa.
4.  Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.
5.  Azimile. Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii.
6.  Catolicii mai au o dogma noua: imaculata conceptie. Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.
7.  Au substantialitatea. La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri.
8.  Celibatul preotilor. Preotii catolici nu se casatoresc. sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie.
9.  Ei au si indulgente papale. Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10. Si mai este un punct important: mirungerea. Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.
 Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana.
 Iata acestea sunt punctele dogmatice si canonice principale care despart Biserica Ortodoxa de cea Romano-Catolica.
 Iar nici cu protestantii nu avem nimic comun. Ei au reformat total dogmele Bisericii stabilite de Sfintii Parinti si au renuntat la cele sapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie si taine si nu se pot mantui. Din cele sapte taine mai au doar doua: Botezul si Euharistia (Sfanta Impartasanie- n.n.), pe care o fac cu paine nedospita ca si catolicii. Din protestanti s-au nascut toate sectele neoprotestante care ataca tarile ortodoxe astazi.
 - Este bine sa cante crestinii din instrumente muzicale, sau nu?
 - Cel mai bun organ de a canta lui Dumnezeu este gura si inima omului. Asa este in Biserica Rasaritului. La catolici se canta din orga; dar aceea este distractie si are nota de teatru. nu ne ducem sa ne distram la biserica, caci orga te risipeste cu mintea in alta parte. Trebuie sa cant din inima mea, ca, auzi ce spune: Racnit-am din suspinarea inimii mele. Gura noastra sa laude pe Dumnezeu, ca zice Psalmistul: Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea pururea lauda Lui in gura mea. Iata cum trebuie sa lauzi pe Dumnezeu. Nu cu orga si chitara.

OMUL SI DUMNEZEUL-OM
de Sf. Iustin Popovici
DREAPTA CREDINTA A NEAMULUI ROMANESC de Parintele Cleopa Ilie
ROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII - din Ecclesia
CATOLICII IN LUMINA CANOANELOR SF. PARINTI de schim. Paisia Mingiuc

 


 

OMUL SI DUMNEZEUL-OM
de Sf. Iustin Popovici

Fara îndoiala ca, dupa Dumnezeu, omul este fiinta cea mai tainica si mai enigmatica din toate lumile cunoscute gindirii omenesti. În nemarginirile fara de fund ale fiintei umane traiesc si se înviforeaza antiteze ireconciliabile: viata si moartea, binele si raul, Dumnezeu si diavolul – si tot ce exista în ele si în jurul lor. Prin toate religiile, filozofiile, stiintele, culturile si civilizatiile lui, neamul omenesc s-a straduit, în esenta, sa dezlege o singura problema – suprema problema: cea a omului. Si din toate chinurile si muceniciile lui si-a faurit o divinitate suprema, pe care a slujit-o ca pe valoarea si criteriul sau suprem. Dar care e divinitatea aceasta? Iat-o: „masura tuturor este omul” [Protagoras], adica omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor. Dar, în felul acesta maiestatea sa omul, n-a rezolvat problema omului, pentru ca masurindu-se pe sine prin sine însusi, nu s-a înteles pe sine si nu a înteles nici lumea din jurul sau (vezi II Corint. 10, 12). De fapt, s-a straduit în zadar: a oglindit o oglinda în alta oglinda. Si totul s-a adunat în strigatul zguduitor si în marturisirea înfioratoare: „Nimic nu stiu prin mine” - (I Cor. 4, 4). Nimic nu stiu prin mine însumi: nu stiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu, nici ce e moartea, nici ce e viata. Pe linga asta, cu toata fiinta mea simt ca sunt robul mortii, robul rautatii si, prin pacat, robul diavolului. Prin toate felurile de activitate omeneasca, din întregul neam omenesc s-a urzit un singur trup: „trupul mortii” – si fiecare om a devenit de un trup cu acest trup al mortii. Iar în acest trup al mortii ce se ascunde? Putoare, putoare, putoare, putreziciune, putreziciune, putreziciune, viermi, viermi, viermi... „Ticalos om sunt eu! Cine ma va izbavi din trupul mortii acesteia” - (Rom. 7, 24).
Nimeni, nimeni afara de Dumnezeul-om, fiindca Dumnezeul-om Hristos biruind moartea prin înviere a desfiintat „trupul mortii” ca realitate ontologica (vezi Apoc. 20, 14; 10), a izbavit neamul omenesc din moarte si i-a daruit Viata vesnica, Adevarul vesnic, Dragostea vesnica, Dreptatea vesnica, Bucuria vesnica si toate celelalte vesnice bunatati Dumnezeiesti, pe care numai Dumnezeul Dragostei si al Iubirii de oameni le poate darui. Si în felul acesta a fost rezolvata toata problema omului, imensa problema a omului. Si cu adevarat, de cind Dumnezeu S-a facut om si S-a aratat ca Dumnezeul-om în lumea paminteasca, El a devenit cu adevarat si a ramas pentru totdeauna suprema valoare si criteriul ultim al neamului omenesc. El este Singurul Dumnezeu Adevarat si Singurul Om Adevarat, Singurul Dumnezeu Desavirsit si Singurul Om Desavirsit din toate lumile cunoscute. Ca atare, El este singura valoare si singurul criteriu suprem al omului însusi în realitatea lui psiho-somatica si în potentialitatea lui divino-umana, si a tot ce este omenesc si ce este al omului. Doar în Dumnezeul-om s-a vazut omul pentru prima data, desavirsit si vesnic, si s-a cunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. De aici noul principiu axiologic si gnoseologic universal al neamului omenesc: „masura tuturor este Dumnezeul-om”, însa principiul: „masura tuturor este omul” continua sa împarateasca si sa stapineasca, de cele mai multe ori „ferro ignique” [prin fier si prin foc], în lumea pagina, politeista si aflata în afara lui Hristos. Drept aceea, preaînteleptitul de Dumnezeu cunoscator al omului si al Dumnezeului-om, Apostolul Pavel, rezuma toate filozofiile neamului omenesc la doua: filozofia cea dupa om si la filozofia cea dupa Dumnezeul-om (Col. 2, 8).
Numai Dumnezeul-om e om desavirsit si împlinit, dar în acelasi timp este si Dumnezeu desavirsit si Om desavirsit. Aici Ipostasul lui Dumnezeu-Logosul este factorul cel mai însemnat. Lucrul acesta l-au marturisit limpede si l-au tilcuit cu Dumnezeiasca insuflare Sfintii Parinti cei de Dumnezeu înteleptiti ai Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeul-om Hristos, omul a atins toate desavirsirile sale iar prin Dumnezeu si-a desavirsit si a împlinit si sufletul, si constiinta, si vointa, si mintea, si inima, si trupul, într-un cuvint, pe sine însusi în întregime. Si s-a savirsit cea mai însemnata si mai draga minune: Dumnezeul-om S-a lasat pe Sine în lumea noastra paminteasca si în toate lumile ca Biserica - Trup al Sau, ca fiecare om sa poata deveni „de acelasi trup” cu trupul Dumnezeului-om si, în felul acesta, sa poata ajunge la toate desavirsirile Lui (vezi Ef. 3,6). Doar în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om fiecare fiinta omeneasca poate deveni om adevarat, om desavirsit, om deplin. Numai prin El, prin Biserica, „dimpreuna cu toti sfintii” se poate ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 3, 13; 4, 11-16). În Dumnezeul-om Hristos „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”, ca fiecare dintre noi sa se poata umple, în Biserica si prin Biserica, cu plinirea aceasta a Dumezeirii (Col. 2, 9-10). Si lucrul acesta putem sa-l realizam fiecare dintre noi doar împreuna „cu toti sfintii”, prin sfintele taine si sfintele virtuti, în frunte cu sfinta credinta si cu sfinta dragoste (Ef. 3, 17-20).
Fara Dumnezeul-om, omul este într-adevar fara cap, si chiar mai mult, fara sine, fara vesnicul lui sine, fara nemuritorul lui sine, fara sinele sau cel dupa chipul lui Dumnezeu. În afara de Dumnezeul-om nu exista om ci numai sub-om, jumatate de om sau ne-om. Aici trebuie adaugat si urmatorul adevar: fara Dumnezeul-om, omul este întotdeauna rob al pacatului, rob al mortii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeul-om ajunge omul la scopul pe care i l-a rinduit Dumnezeu: devine „dumnezeu dupa har” si în felul acesta ajunge la desavirsita plinatate a fiintei si personalitatii sale, ajunge la vesnicia sa Dumnezeiasca prin divino-umanizare. Traind în trupul divino-uman al Bisericii împreuna „cu toti sfintii”, omul se divino-umanizeaza treptat prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Se umple de bucuria acelei sfinte binevestiri si a înaltatoarei la cer porunci a Sfintului Vasile cel Mare: „Omul este o fiinta careia i-a fost rinduit sa devina Dumnezeu” . Fiind creat ca Dumnezeu-om potential, omul se straduieste în cadrul trupului divino-uman al Bisericii sa îsi aduca mintea la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în minte-de-Dumnezeu („Noi avem mintea lui Hristos” - I Cor. 2, 16), sa-si aduca constiinta la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în constiinta-de-Dumnezeu, sa îsi aduca voia la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în voie-de-Dumnezeu, sa îsi aduca trupul la asemanarea cu Dumnezeu, sa îl schimbe la fata în trup al lui Dumnezeu -„Trupul e pentru Domnul si Domnul pentru trup” (I Cor. 6, 13). divino-umanizat prin Biserica si în Biserica, omul se întoarce la asemanarea cu Dumnezeu  cea dinainte de cadere, completind-o somptuos cu Dumnezeiestile frumuseti ale fermecatoarei asemanari cu Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29). Fara Dumnezeul-om si în afara Dumnezeului-om, omul se afla totdeauna în primejdia de a deveni asemanator cu diavolul, fiindca pacatul e totodata si putere si chip al diavolului. Robindu-se pacatului în afara Dumnezeului-om, omul devine de buna voie asemanator diavolului, se împropriaza diavolului: „Cel ce savirseste pacatul, de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu trebuie sa ne scape din vedere ca scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemanarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-umaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, si în felul acesta de a-l transforma într-o fiinta asemanatoare cu el. Antropocentrismul umanist e în esenta diavolocentrism, fiindca atit unul cit si celalalt nu vor decit un singur lucru: sa fie doar în sine si pentru sine. În felul acesta, însa, ele stramuta de fapt pe oameni în împaratia „mortii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).
Ceea ce s-a spus aici nu este altceva decit divino-umanismul (theantropismul) evanghelic, apostolic, patristic, ortodox.
Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv pina la cel mai subtil, de la cel fetisist pina la cel papal, se întemeiaza pe credinta în om, asa cum este el în datul lui psihofizic si istoricitatea lui psihofizica. În fapt, toata esenta oricarui umanism este omul - homo. Redus la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decit „hominism” (homo-hominis). Omul este cea mai înalta valoare – valoarea totala, omul este criteriul cel mai înalt – criteriul total: „omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, orice umanism, orice hominism. Asadar, toate umanismele, toate hominismele sunt în ultima analiza, de origine idolatra, politeista. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste si mai departe, cele protestante, filozofice, religioase, sociale, stiintifice, culturale, politice au urmarit si urmaresc neîntrerupt, cu stiinta sau fara stiinta, un singur lucru: sa înlocuiasca credinta în Dumnezeul-om cu credinta în om, sa înlocuiasca Evanghelia Dumnezeului-om cu evanghelia dupa om, filozofia dupa Dumnezeul-om cu filozofia cea dupa om, cultura dupa Dumnezeul-om cu cultura cea dupa om, într-un cuvint, sa înlocuiasca viata dupa Dumnezeul-om cu viata cea dupa om. Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut în anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau.
Sinceritatea e limba Adevarului: dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.
Dogma infailibilitatii papei e nietzscheana „Ja–Sagung” (afirmare) a întregii creatii a omului european umanist, acel „Ja–Sagung” al culturii si civilizatiei lui, care prin scopurile si metodele lor predominant pagine si politeiste umbresc binevestirea si porunca Dumnezeului-om: „Cautati mai întii Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate (celelalte) se vor adauga voua” (Mt. 6, 33). Si ce nu a proclamat ca scop al existentei omenesti si ca metoda de activitate a omului cultura si civilizatia umanista europeana? Dumnezeul-om, Singurul care mintuieste pe om de pacat, de moarte si de diavol, Singurul care învesniceste si îndumnezeieste si divino-umanizeaza pe om în toate lumile, prescrie raspicat si limpede ca scop primordial al fiintei si al vietii omului este sa devina desavirsit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot asezat si consfintit ca scop al existentei omenesti în locul acestui scop! Este un adevar evanghelic cu neputinta de tagaduit: „toata lumea zace în rau” chiar si dupa nevointa Dumnezeului-om în lumea noastra paminteasca (I In. 5, 19-21). Si nu numai atit, ci dupa Sfintul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care de buna voie „zace în rautate” si omul care urmeaza pe Dumnezeul-om Hristos, nu exista compromis. Cel care urmeaza pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în dauna Adevarului Evanghelic, cu omul umanist care justifica toate cele aratate mai înainte si le ridica la rangul de dogma. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotaritoare si definitorie dilema si alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindca omul umanist prin toata activitatea lui se evidentiaza si se poarta ca actionind autarhic (autosuficient), ca valoare suprema si masura suprema. Aici nu exista loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, în împaratia umanista locul Dumnezeului-om îl ocupa „Vicarius Christi” [Loctiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i asa?
Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate. Un „Atottiitor universal” sui generis. De aceea dogma infailibilitatii papei a si devenit pan-dogma papismului iar papa nu se poate lepada de ea în nici un chip cita vreme va fi papa al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui Adam, a lui Iuda si a papei. Esenta caderii în pacat e întotdeauna aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine, vointa de a deveni desavirsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se asimileaza, fara sa-si dea seama, diavolului, fiindca si acesta a vrut sa devina Dumnezeu prin sine însusi, sa înlocuiasca pe Dumnezeu cu sine însusi, si în aceasta îngimfare a lui a devenit dintr-o data diavol, cu desavirsire despartit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta înselare de sine plina de trufie consta esenta pacatului, pacatul universal. În aceasta consta si esenta diavolului, a capeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decit vointa de a ramine în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decit pe sine. Toata esenta diavolului este în faptul ca nu-L vrea citusi de putin pe Dumnezeu în launtrul lui, vrea sa ramina totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic fata de Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de sine îmbratisate pentru întreaga vesnicie. Asa e în esenta lui omul umanist: el ramine tot în sine însusi, cu sine însusi, pentru sine însusi, totdeauna închis cu îndirjire fata de Dumnezeu. În aceasta consta orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este vointa de a deveni bun cu ajutorul raului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici si fagaduinta facuta în rai de diavolul catre stramosii nostri: „Veti fi ca niste dumnezei” (Fac. 3, 5).
Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poarta fiinta lui sa se zideasca de buna voie prin Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a cautat sa ajunga prin pacat la nepacatosenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, si desigur ca urmind calea aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis daca Dumnezeu, prin nesfirsita Sa iubire de oameni si „dupa mare mila Sa”, n-ar fi intervenit facindu-Se om, adica Dumnezeu-om, aducindu-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserica - Trupul Sau în nevointa divino-umanizarii prin sfintele taine si sfintele virtuti, si în felul acesta a dat omului putinta de a ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa dumnezeiasca de a deveni de buna voie Dumnezeu-om dupa har.
Ce este caderea papei decit numai vointa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul?
În lumea noastra omeneasca, dupa spusele Sfintului vazator al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”.  Si acesta e vesnic nou prin Persoana Sa divino-umana, prin nevointa Sa divino-umana si prin Trupul Sau divino-uman – Biserica. Însa si omul numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, vesnic nou în toate trairile sale divino-umane pe calea mintuirii, sfinteniei, schimbarii la fata, îndumnezeirii, divino-umanizarii. În aceasta lume paminteasca toate îmbatrinesc si toate mor, numai omul divino-umanizat cel „de acelasi trup cu Hristos”, si îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu îmbatrineste si nu moare, fiindca a devenit un madular viu si organic al Sfintului si vesnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana omeneasca se dezvolta si fara încetare „creste cresterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta înseamna ca el creste si se dezvolta nesfirsit si nemasurat, potrivit cu dimensiunile cele dupa chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeiestii nesfirsiri si nemarginiri date fiintei omenesti de catre Domnul Cel în Trei Sori atunci cind l-a zidit pe om dupa chipul lui Dumnezeu.
Dumnezeul-om Hristos e atit de exceptional de nou, si de exceptional de unul, si de exceptional de unic, încit în fapt „Adevarul” de la El a aparut (Ioan 1,17) si prin El a ramas în lumea noastra omeneasca. Mai înainte de El si în afara de El, acum si totdeauna Adevarul e ca si cum n-ar exista. Si într-adevar nu exista, caci numai Ipostasul divino-uman este Adevarul: „Eu sunt Adevarul!” (In. 14, 6). Pentru om nu exista adevar fara Dumnezeul-om, fiindca nu exista om fara Dumnezeul-om.
Toate sunt noi în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om, El Însusi în primul rind, iar în consecinta si mintuirea, si învatatura despre mintuire, si metoda de mintuire. Este cu totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: sa despartim pacatul de pacatos, sa urim pacatul si sa iubim pe pacatos, sa ucidem pacatul dar sa mintuim pe pacatos, sa nu identificam pe pacatos cu pacatul, sa nu ucidem pe pacatos pentru pacat ci sa îl mintuim de pacat. O pilda cutremuratoare despre aceasta este femeia prinsa în adulter. Atotmilostivul Mintuitor a despartit pacatul femeii de fiinta ei cea dupa chipul lui Dumnezeu, a osindit pacatul si a miluit pe pacatoasa: „Nici eu nu te osindesc; mergi si nu mai pacatui” (In. 8, 11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicata la rangul de „dogma” în lucrarea mintuirii pacatosului de pacat – metoda Sfintei Traditii în chip de Dumnezeu înteleptit dezvoltata si legiuita în Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti si formulata cu dumnezeiasca insuflare de catre Sfintul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine, atunci cind nu se face bine”.
În lumina acestei evanghelice si sfinte Traditii ortodoxe e o atrocitate antievanghelica si anticrestina a-l omorî pe pacatos pentru pacat. Aici nici o inchizitie nu se poate declara sfinta. În ultima instanta, toate umanismele omoara pe pacatos pentru pacat, nimicesc pe om împreuna cu pacatul – fiindca nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mintuire a omului si de pacat, si de moarte, si de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului si este un asasin al omului, prin urmare un sinucigas caci îl lasa pe om în deplina putere a pacatului, a mortii si a diavolului, de care poate sa-l mintuiasca numai Dumnezeul-om si nimeni altul sub soare. Procedind cu pacatosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil savirseste o crima: ucide propriul sau suflet, se preda singur iadului, spre vesnica petrecere laolalta cu diavolul, cu acest „ucigator de oameni dintru început” (In. 8, 44). Iar prin aceasta împarateste si stapineste în mod absolut monstruoasa si universala dogma etica iezuito-umanista: „scopul scuza mijloacele”.
Ce da omului Dumnezeul-om si nimeni altul nu îi poate da? Biruinta asupra mortii, asupra pacatului, asupra diavolului, Viata Vesnica, Adevarul Vesnic, Dreptatea Vesnica, Binele Vesnic, Dragostea Vesnica, Bucuria Vesnica, întreaga plinatate a Dumnezeirii si a desavirsirilor dumnezeiesti. Vorbind apostoleste, Dumnezeul-om da oamenilor „cele ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit cite a pregatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6).
Într-adevar, numai El, minunatul Dumnezeul-om, este „singurul lucru de trebuinta” (vezi Lc. 10, 42) pentru om, în toate lumile lui si în toata viata lui. Drept aceea, numai Dumnezeul-om este îndreptatit sa ceara de la oameni ceea ce nimeni altul nu a îndraznit sa ceara, adica sa Îl iubeasca fiecare om mai mult decit pe parinti, decit pe frati, decit pe surori, decit pe copii, decit pe prieteni, decit pamintul, decit pe îngeri, decit pe oricine si orice din lumile vazute si nevazute (Mt. 10, 37–39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31–39).
Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renastere a tuturor umanismelor europene, o renastere de cadavre, fiindca de cind Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea paminteasca, orice umanism este un cadavru. Si asa stau lucrurile, întrucit Conciliul a ramas cu încapatinare la dogma infailibilitatii papei – a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Vesnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamana mai mult sau mai putin cu niste utopii criminale, fiindca în numele omului ucid si nimicesc pe om în felurite chipuri ca entitate psiho-fizica. Toate umanismele savirsesc o lucrare nebunesc de tragica: strecoara tintarul si înghit camila, iar prin dogma infailibilitatii papale lucrarea aceasta a fost ridicata la rangul de dogma. Toate acestea sunt înfricosatoare, înfricosatoare pina la groaza desavirsita. De ce? Fiindca însasi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decit cumplitul prohod a oricarui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogma, si pina la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toti zeii sunt morti, în frunte cu Zeus-ul european. Sunt morti pina ce în inima lor vestejita va rasari pocainta cea cu desavirsita lepadare de sine, cu fulgerele si durerile Golgotei sale, cu cutremurele si schimbarile la fata ale învierii sale, cu viforele si înaltarile ei aducatoare de roade. Si atunci? Atunci nesfirsite vor fi slavosloviile lor catre Cel Ce în veci este de viata Facator si de minuni Lucrator Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmaresc toate umanismele, chiar si cele religioase. Toate îl întorc pe om la paginism, la politeism, la îndoita moarte, duhovniceasca si fizica. Îndepartindu-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat în nihilism. Lucrul acesta îl arata crahul contemporan al tuturor umanismelor în frunte cu papismul, parintele direct sau indirect, cu voie sau fara voie, al tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului consta în dogma infailibilitatii papei si tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit si hotarit dogma autarhicitatii (autosuficientei) omului european, si în felul acesta pina la urma a aratat ca nu are nevoie de Dumnezeul-om si ca pe pamint nu exista loc pentru Dumnezeul-om caci „Vicarius Christi” îl înlocuieste în chip desavirsit. În fapt, din dogma aceasta traieste, pe aceasta o urmeaza si o marturiseste cu încapatinare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenta lor, decit o razvratire necontenita împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putinta se savirseste „Die Umwertung aller Werte” [rasturnarea tuturor valorilor - Nietzche]. Dumnezeul-om este înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se înscauneaza omul umanismului european. Ca atare, nici nu mai exista un singur „Vicarius Christi” ci nenumarati, deosebindu-se doar la straie, fiindca în ultima instanta, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat infailibil omul în general. De aici si nenumaratii papi din toata Europa si de la Vatican, si din protestantism, între ei nefiind vreo deosebire esentiala, fiindca papismul e cel dintii protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov.
Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul = Atoateadevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu exista nici o îndoiala ca dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o razvratire nemaivazuta împotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pamint, o noua tradare a lui Hristos, o noua rastignire a Domnului – numai ca nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Si toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sarmana fiinta paminteasca ce se numeste om.
Exista oare vreo iesire din toate aceste nenumarate iaduri umaniste? Exista oare vreo înviere din toate aceste nenumarate morminte europene? Exista oare leac pentru toate aceste nenumarate boli aducatoare de moarte? Exista, exista, exista: pocainta. Ea e binevestirea fara de moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: „pocainta spre cunostinta adevarului” (II Tim. 2, 25). Altminteri nu poate cineva sa creada în mintuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om: „Pocaiti-va si credeti în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocainta înaintea Dumnezeului-om este singurul leac împotriva pacatului, singurul leac universal pentru tot pacatul, chiar si pentru pacatul universal. Fara îndoiala ca pocainta e si leacul pentru acest „pacat suprem” al papismului ce e cuprins în trufasa dogma a infailibilitatii papei, si prin aceasta este si leacul pentru orice pacat al oricarui umanism în parte si al tuturor umanismelor laolalta. Da, da, da, din pacatul atit de iubit lui al „infailibilitatii”, „infailibilul” om european, omul european umanist se poate mintui numai prin pocainta din toata inima si schimbarea totala la fata înaintea Minunatului si Atotînduratului si Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Mintuitor al neamului omenesc de tot pacatul, de tot raul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot rationalismul umanist, si îndeobste de toate pacatele pe care închipuirea omeneasca le poate nascoci.
Pentru aceste pricini, toti sfintii de-Dumnezeu-purtatori si de-Dumnezeu-înteleptiti Parinti ai celor sapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare si singura valoare suprema pentru orice fiinta omeneasca, fie aceasta pe pamint sau în vreo alta lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul si toate în lumile omenesti. Problema hristologica este marea problema a lor. Dumnezeul-om Hristos este singura valoare universala a Bisericii lui Hristos în toate lumile. Deviza fara sfirsit si fara de moarte este: Da toate pentru Hristos, iar pe Hristos nu-L da pentru nimic! - iar în jurul acestei sfinte devize a lor rasuna netacuta binevestire: Nu umanism, ci divino-umanitate îndumnezeita! Nu omul, ci Dumnezeul-om! Hristos mai înainte de toate si mai presus de toate!
Cum se simte ortodoxul înaintea Persoanei Dumnezeului-om Hristos? Din toate punctele de vedere, prea pacatos. Acesta este simtamintul lui, pozitia lui, gindirea lui, ratiunea lui, constiinta lui, marturisirea lui, el însusi, în întregime. Simtamintul acesta al desavirsitei sale pacatosenii personale înaintea Prea Dulcelui Domn este sufletul sufletului lui si inima inimii lui. Aruncati-va o privire în rugaciunile de pocainta, în cintarile, în troparele, în stihirile de luni si marti, sau în „Paraclis” si îndata veti constata ca simtamintul acesta constituie o datorie sfinta si o realitate în care se desfasoara rugaciunea oricarui crestin ortodox, fara exceptie. Catre acesta merg în fruntea noastra si ne calauzesc întotdeauna nemuritorii nostri pedagogi, Sfintii Parinti. Sa ne aducem aminte cel putin de doi dintre ei, de Sfintul Damaschin si de Sfintul Simeon Noul Teolog. Sfintenia lor este fara îndoiala heruvimica, iar rugaciunea lor serafimica. Cu toate acestea, ei însisi au un simtamint si o cunoastere deplina a pacatoseniei lor personale si universale si, în acelasi timp, o dispozitie foarte adinca de pocainta. Aceasta este antinomia de viata a credintei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice si a smereniei noastre în credinta aceasta.
Omul „infailibil” si înaintea lui omul cel mai pacatos - smerenia de o parte si îngimfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecuta a Evangheliei Dumnezeului-om, Sfintul Ioan Gura de Aur, binevesteste: „Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre”.  Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viata si lume, despre timp si vesnicie, despre Dumnezeu si Biserica, în timp ce piatra de temelie a oricarui umanism, chiar si a aceluia ridicat la rangul de dogma, este trufia, credinta în ratiunea omului, în mintea si logica lui. Trufia este boala fara leac a mintii diavolului. Înlauntrul ei se gasesc si din ea izvorasc toate celelalte rele diavolesti, în timp ce smerenia noastra ne învata sa ne punem nadejdea si sa avem absoluta încredere în sfinta, soborniceasca, divino-umana minte a Bisericii, mintea lui Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxa în care Dumnezeul-om Hristos este totul: si Capul, si Trupul, si Viata, si Adevarul, si Dragostea, si Dreptatea, si timpul, si vesnicia; dar si noi, prin credinta în El si prin viata în El (Efes. 4, 11-21). Pentru ca „toate prin El si în El s-au zidit; si El este mai înainte de toate si toate în El viaza; si El este Capul trupului Bisericii, ca El sa fie întru toate Cel mai întii” (Col. 1, 16-18): El, Dumnezeul-om, si nu doar omul, orisicum ar fi acesta.
Ecumenismul e numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se afla cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decit erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela de „pan-erezie” (erezie universala). De ce? Fiindca în cursul istoriei feluritele erezii tagaduiau sau denaturau anumite însusiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndeparteaza pe Dumnezeul-om în întregime si pun în locul Lui pe omul european. În aceasta privinta nu e nici o deosebire esentiala între papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al caror nume este „legiune”.
Dogma ortodoxa în general si dogma centrala despre Biserica în special a fost respinsa si înlocuita cu dogma universala eretica latina despre primatul si infailibilitatea papei, a omului. Din aceasta erezie universala s-au nascut si se nasc fara încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), învatatura mecanicista despre mintuire si prin aceasta învatatura mecanicista despre viata, papocentrismul, „sfinta” inchizitie, indulgentele, uciderea pacatosului pentru pacatul savirsit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social...
Dar protestantismul? Este cea mai apropiata si credincioasa odrasla a papismului, care prin scolastica sa rationalista se arunca din erezie în erezie si se îneaca fara încetare în feluritele otravuri ale ratacirilor eretice. Pe linga asta, trufia papista si nebunia „infailibila” domnesc în chip absolut în sufletele credinciosilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papa independent, papa infailibil în toate chestiunile de credinta, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovniceasca în alta si nu mai e sfirsit acestei morti, fiindca numarul mortilor duhovnicesti ale omului sunt fara numar.
Asa stind lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa si cu pseudo-crestinismul sau, nu are iesire din moarte si din chin daca nu se va pocai din toata inima înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos si a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocainta este leacul pentru orice pacat, leacul dat fiintei omenesti celei dupa chipul lui Dumnezeu, de catre Singurul Iubitor de oameni.
Fara de pocainta si de intrarea în Adevarata Biserica a lui Hristos este un lucru nefiresc si lipsit de noima sa vorbeasca cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seama este a deveni omul parte din trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, si prin aceasta partas la sufletul Bisericii – Sfintul Duh – si mostenitor al tuturor bunatatilor fara de moarte ale Dumnezeului-om.
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se realizeaza în forma unui sentimentalism gaunos, este în realitate refuzul pornit din putinatatea de credinta al „sfintirii Duhului si a credintei Adevarului” (II Tes. 2, 18), adica a singurei „iubiri de Adevar” (II Tes. 2, 10) mintuitoare. Esenta dragostei este Adevarul si dragostea viaza doar umblind întru adevar. Adevarul este inima fiecarei virtuti divino-umane deci si a dragostei, si fiecare din acestea arata si binevesteste pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este întruparea si personificarea Adevarului Dumnezeiesc, a Adevarului universal. Daca Adevarul ar fi fost altceva decit Dumnezeul-om Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecator, muritor. Astfel ar fi fost adevarul daca el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schema, sau ratiunea, sau stiinta, sau filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orisicine, sau orisice, sau toate acestea laolalta. Adevarul însa este Persoana si anume Persoana Dumnezeului-om Hristos, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi si, ca atare, el e desavirsit, netrecator si vesnic, fiindca în Domnul Iisus Adevarul si Viata sunt de o fiinta: Adevarul vesnic si Viata vesnica (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creste mereu prin Adevarul Lui în dumnezeiestile Lui nemarginiri. El creste cu toata fiinta lui, cu toata mintea lui, cu toata inima si cu tot sufletul lui. În Hristos traim „adevarati fiind întru dragoste”, fiindca numai în felul acesta putem „sa crestem în toate întru Dinsul, Care este Capul, Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfaptuieste totdeauna împreuna „cu toti sfintii” (Efes. 3, 18), totdeauna în Biserica si prin Biserica, fiindca altminteri omul nu poate sa creasca în Acela Care este Capul trupului Bisericii, adica în Hristos. Nemarginitele puteri ce sunt neaparat trebuincioase pentru cresterea tuturor Crestinilor în trupul divino-uman al Bisericii sunt dobindite de catre Biserica nemijlocit de la Capul ei - Domnul Hristos, fiindca doar El, Dumnezeu si Domnul, are aceste nenumarate puteri nemarginite si le iconomiseste în chip întelept.
Sa nu ne amagim. Exista si un „dialog al minciunii”, atunci cind cei care dialogheaza se înseala, cu stiinta sau fara stiinta, unii pe altii. Un astfel de dialog e propriu tatalui minciunii, diavolul, caci mincinos este si parintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este si pentru toti împreuna-lucratorii lui cei de buna voie sau fara de voie, atunci cind ei voiesc sa realizeze binele lor cu ajutorul raului, sa ajunga la „adevarul” lor cu ajutorul minciunii. Nu exista „dialog al dragostei” fara dialogul Adevarului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc si mincinos. De aceea si porunca purtatorului de Hristos Apostol cere ca „dragostea sa fie nefatarnica” (Rom. 12, 9).
Separarea si diferentierea umanista eretica între Dragoste si Adevar este ea însasi o dovada a lipsei credintei divino-umane si a pierderii echilibrului si gindirii sanatoase duhovnicesti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodata si nu este calea Sfintilor Parinti. Ortodocsii, cu totul înradacinati si întemeiati împreuna „cu toti sfintii” în Adevar si Dragoste, au si vestesc din vremurile Apostolilor pina astazi aceasta dragoste mintuitoare divino-umana fata de lume si fata de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral si pacifismul umanist gaunos al ecumenismului contemporan nu fac decit un singur lucru: vadesc radacinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbida si etica lor neputincioasa cea „dupa predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Si mai mult: vadesc criza evidenta a credintei lor umaniste în Adevar si nesimtirea lor dochetista fata de istoria Bisericii, fata de continuitatea ei apostolica si soborniceasca, divino-umana în adevar si în har. Iar cugetarea îndumnezeita si gindirea sanatoasa apostolica si patristica binevestesc prin gura Sfintului Maxim Marturisitorul adevarul credintei divino-umane: „Credinta e temelia nadejdii si a dragostei... Caci credinta face neîndoielnic însusi adevarul”.
Nu exista nici o îndoiala ca masura patristica, mostenita de la Apostoli, a dragostei fata de oameni si a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta îl exprima de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiasi Sfint: „Eu nu doresc ca ereticii sa se chinuiasca, nici nu ma bucur de raul lor – fereasca Dumnezeu! – ci mai degraba ma bucur si împreuna ma veselesc de întoarcerea lor: caci ce e mai placut celor credinciosi decit sa vada adunati împreuna pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici îndemnindu-va sa puneti asprimea înaintea iubirii de oameni – nu as putea sa fiu atit de salbatic – ci rugindu-va sa faceti si sa lucrati cele bune pentru toti oamenii cu luare aminte si cu cercare multa si facindu-va tuturor toate, dupa cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, si va rog sa fiti aspri si neîndurati fata de orice ar putea sa ajute la dainuirea credintei lor nebunesti, caci socotesc ura fata de oameni si despartire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat ratacirii ereticesti spre mai mare pierzanie a celor ce se tin de aceasta ratacire”.
Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulata de catre Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este urmatoarea: ereziile nu sunt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Ca atare, în ele nici nu pot exista sfinte taine, si mai cu seama taina Euharistiei – aceasta taina a tainelor, fiindca tocmai Sfinta Euharistie este totul si toate în Biserica, Însusi Dumnezeul-om Domnul Hristos, însasi Biserica în calitate de trup al Lui si îndeobste tot ce este divino-uman.
„Intercommunio” – comuniunea cu ereticii în sfintele taine si îndeosebi în Sfinta Euharistie – este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda. Si mai mult, tradare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino-umane, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta încrestinata asupra citorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte porunci.
Mai înainte de toate trebuie sa ne întrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserica se întemeiaza asa-zisa „intercommunio”? Fiindca întreaga teologie ortodoxa a Bisericii despre Biserica se bazeaza si se întemeiaza nu pe „intercommunio” (reciproca împartasire), ci pe realitatea divino-umana a lui „communio”, pe comuniunea divino-umana, (I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în timp ce notiunea „inter-communio” (inter-împartasire) este în ea însasi contradictorie si cu totul neînteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca. Al doilea fapt, sfint fapt al credintei ortodoxe, este urmatorul: în învatatura ortodoxa despre Biserica si Sfintele Taine, singura si unica Taina este Biserica însasi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în asa fel ca ea este si unicul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta divino-umana si a-toate-cuprinzatoare a Bisericii care este taina universala, nu exista si nici nu pot sa existe „Taine”. Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune în ceea ce priveste Tainele. De aici rezulta ca numai în Biserica, în aceasta unica Taina universala a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindca Biserica Ortodoxa ca Trup al lui Hristos este izvorul si criteriul Tainelor si nu viceversa. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi considerate în afara de Trupul Bisericii.
Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si potrivit cu întreaga Traditie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu accepta existenta altor taine în afara de ea, nici nu le considera taine, pina la venirea prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o pseudo-biserica în Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cita vreme cineva ramine în afara de Biserica neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica un eretic si, în chip inevitabil, se gaseste în afara comuniunii mintuitoare: fiindca „ce partasie poate fi între dreptate si nelegiuire? Ce partasie poate sa fie între lumina si întuneric?” (II Cor. 6, 14).
Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, da porunca: „De omul eretic, dupa una si a doua sfatuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai ca nu se desparte de „omul eretic”, ci-i da acestuia si pe Domnul Însusi în Sfinta Euharistie, se mai gaseste oare în sfinta credinta apostolica si divino-umana? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, da urmatoarea porunca: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu accepta învatatura evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-om, „sa nu-l primiti în casa” (II In. 1, 10).

Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau presviterul, sau diaconul, care fie ca si numai se roaga împreuna cu ereticii sa se afuriseasca; iar daca le-a îngaduit acestora sa savirseasca ceva ca clerici (sa savirseasca cele sfinte) sa se cateriseasca”. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta de tintar. Oare nu?
Canonul 64 al Sfintilor Apostoli porunceste: „Daca vreun cleric sau laic intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca”. Si lucrul acesta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu?
Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru batator la ochi chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste în mod imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfinta taina si ca trebuie sa le consideram pe acestea ca nevalabile si lipsite de har.
De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvint al Traditiei sobornicesti, apostolice si patristice a Bisericii lui Hristos, Sfintul Ioan Damaschin, binevesteste din inima tuturor Sfintilor Parinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul adevar divino-uman: „Piinea Euharistiei (Sfintei Împartasanii) nu este simpla piine, ci e unita cu Dumnezeirea... Curatindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului si cu Duhul Lui si devenim trupul lui Hristos - Biserica... Taina Euharistiei se numeste Împartasanie fiindca prin ea ne împartasim de Dumnezeirea lui Iisus; si se numeste comuniune, si este cu adevarat astfel, fiindca prin ea intram în comuniune cu Hristos si luam parte la Trupul si la Dumnezeirea Lui, iar pe de alta parte, prin ea intram în comuniune unii cu altii si ne unim între noi. Si întrucit ne împartasim cu toti dintr-o singura piine, devenim un singur trup si un singur singe al lui Hristos, si madulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos. Deci, sa ne ferim din toate puterile ca sa nu luam împartasanie de la eretici, nici sa le dam ereticilor împartasanie. „Nu dati cele sfinte ciinilor”, zice Domnul, „si nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca sa nu ne facem partasi învataturii lor gresite si osindei lor, caci daca este o unire cu Hristos si a unora cu altii, înseamna ca ne unim de buna  voie cu toti cei ce se împartasesc împreuna cu noi. Unirea aceasta se face de buna voie, iar nu fara conglasuirea noastra, caci un trup suntem toti, fiindca dintr-o singura piine ne împartasim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)”.
Neînfricatul marturisitor al adevarurilor divino-umane al ortodocsilor Sfintul Atanasie cel Mare vesteste oamenilor din toate lumile: „Împartasania de la eretic înstraineaza pe om de Dumnezeu si îl preda diavolului”. În Euharistie, „piinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si întuneric, asa e si deosebirea dintre împartasania drept slavitoare si cea ereticeasca: cea drept slavitoare lumineaza, cea ereticeasca întuneca, una îl uneste cu Hristos iar cealalta cu diavolul, una da viata sufletului iar cealalta îl ucide”. „Împartasania din mina eretica este otrava, nu simpla piine”.

 
 

DREAPTA CREDINTA A NEAMULUI ROMANESC
de Parintele Cleopa Ilie, in SCARA, nr.2, p.87, 1997.

 Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape 2000 de ani, din timpul Sfintului Apostol Andrei. Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cind au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostrii dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cind am primit si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pina atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului romin este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama! Ca poporul crestin de 2000 de ani de cind suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta ortodoxa.
 Ati vazut dumneavoastrade la primii voievozi crestini ai romanilor, de cind sunt cele trei tari romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
 Ati vazut pe Mihai Viteazul? Mama lui a  fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei afla linga Mircea cel Batrin, care a intemeiat aceasta manastire si-i inmormintata acolo, o lespede de piatra pe care scrie: “Aici odihneste monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul” - ai auzit? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea linga dinsul scris: “Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare” Ei domni si mamele lor calugarite! Vedeti voi cata unire intre credinta si conducere atunci? Asa trebuie sa murim!
 Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricit ar fi, viata asta este umbra si vis! Este o scurta trecere! Dar eu cind mor ma duc la o viata care nu are sfirsit. Cine are sa se roage pentru mine? Asa cugetau inaintasii.
 Ati vazut ca toti isi faceau cite o manastire? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi: Stefan cel Mare si Sfint, la Putna; Eremia Movilasi Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batrin, la Cozia. Ai auzit, unde era inima lor? Unde este inima ta, acolo va fi comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfinta Liturghie.
 Stefan cel Mare nu a fost catolic! Mircea cel Batrin nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii astia au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originile noastre si radacina noastra de popor ortodox.
 Ce spune Sfintul Efrem Sirul? “Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dinsul, buna-ziua sa nu-i dai”. Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. Ca Mintuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. E om al satanei.
 Evanghelia spune: in vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. Cind vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfintului Sinod si nu are o cruce pe ea, da-o pe foc, chiar biblie daca este! Daca-i sectara si scrie sa nu va inchinati la icoane, da-o pe foc! Nici un pacat nu ai! Aceasta este otrava semnata de inaintemergatorii lui antihrist. Toate sunt otrava.
 Sa tineti credinta care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani! Nu va luati dupa slugile satanei care vin din apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea in sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.
 Paziti-va de acestia! Au case de rugaciuni, dar acolo e casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mintuitorul a spus asa la Apostoli: Luati Duh Sfint! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi. Nu la sectari le-a spus aceasta, ci la Apostoli, la episopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea miinilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfint la toti preotii din lume, prin hirotonii.
 Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica, nu au cele sapte Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului si Sfinta Cruce si nu au mintuire. De aceea feriti-va de sectanti Auzi ce spune Apostolul Pavel? Luati aminte de voi si de turma voastra in care v-a pus pe voi Duhul Sfint pastori, zice la preoti si arhierei.
 Celor doisprezece apostoli, pe care  i-a ales Hristos cand s-a inaltat la cer, le-a spus: Stati in Ierusalim pina va veti imbraca cu putere de sus! Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfint de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile sub cer.  Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicind: Mergind propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezindu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mintui, iar cine nu, se va osindi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfint este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fii lui Antihrist si inaintemergatori ai satanei. Sa nu valuati dupa ei! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul!
 Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti rominii cei adervarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tari Rominesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul rominesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.
 Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt de Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai Satanei. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzanie, poporul nostru blind. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!
 Tara noastra Romaneasca a fost ortodoxa dintotdeauna si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pina la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.

 
 

ROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII.
ASPECTE CARE DEMONSTREAZA CINE SUNT EI CU ADEVARAT
din Ecclesia

Romano-catolicii. Fapte trecute si actuale ale nesinceritatii lor

Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinind Bisericii celei dreptmaritoare, poate observa un fapt pe cit de evident, pe atit de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfasoara Vaticanul si biserica Romei. Anume ca, mai ales dupa Conciliul Vatican II, teologia romano-catolica se prezinta din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca pastratoarea, îmbogatitoarea Traditiei Ortodoxe Rasaritene, cu singura deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu citeva exceptii care îsi vor gasi cit de curind o rezolvare facila, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazata pe recunoasterea de catre teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mintuitor si sfintitor în biserica Romei, daca nu în plinatatea lui, macar într-o masura mai mica decit în Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearca s-o impuna, în ciuda nenumaratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmaritoare dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universala a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decit încearca sa o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi gasesc nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfinta Scriptura. Sfintii Parinti nu au vorbit niciodata nici de „teoria ramificatiilor” (anume ca diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolica presupune înainte de toate succesiunea în adevar si nu doar o succesiune formala, istorica, a unei înlantuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatica si canonica grosolana daca ea se face fara ca o anume grupare eterodoxa sa revina la ortodoxie. Iata opinia reputatului canonist romin, parintele profesor Liviu Stan într-un articol al sau consacrat tocmai succesiunii apostolice:
„Este greu sa se gaseasca în scrierile Sfintilor Parinti ceva care sa infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolica sacramentala si aceea în credinta a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin caderea din credinta, adica prin ruperea succesiunii în credinta, este exprimata si în hotaririle canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevad rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi.
(…) De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentala fara una de credinta? A admite asa ceva, nu înseamna oare a ne închipui sau a ne face iluzia ca Mintuitorul ar îngadui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei sa se întareasca si sa se raspindeasca ratacirile, ereziile? Ar fi însa cu neputinta sa se conceapa ca harul preotiei ar avea si destinatia de a servi si minciuna sau ratacirea, nu numai adevarul, si ca Mintuitorul ar îngadui sa fie pus acest har în slujba celor care naruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident ca harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate sa existe la eretici, caci prezenta lui la acestia, ar însemna binecuvintarea pacatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentala nu poate exista fara succesiunea în credinta." Recomandam cu caldura acest articol al pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvintul Sfintilor Parinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si sinoadelor locale, arata fara putinta de tagada ca: "Trebuie sa se conceapa ca Biserica ortodoxa nu este îndreptatita sa admita validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupari religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decit daca, fie respectivele, fie unii membri ai lor, ar cere sa stabileasca intercomuniune „in sacris” cu ea, sau sa fie primiti în Ortodoxie.”
Acestea fiind spuse, vom constata, examinind cu atentie declaratiile si manifestarile romano-catolicilor, ca ei promoveaza nu numai inovatii periculoase în asa-zisa lor "Liturghie" dar si adopta initiative demne de a stirni un ris general.
În spatele declaratiilor lor prietenesti se regasesc aceleasi ambitii politice lumesti ca si în trecut. De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fata de Traditia Ortodoxa (ca în bulele papale „Tertio Milenio Adveniente” si „Orientale Lumen”), trecerea la dreapta credinta a acelora care se declara cu tarie prietenii Ortodoxiei în mai toate întilnirile ecumenice, nu se produce.
Multi din studentii nostri studiaza la Universitati apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscuta din istorie. Spre exemplu, daca ne aplecam asupra istoriei uniatismului rominesc dar si asupra acestui fenomen al uniatiei din alte tari, teologii romano-catolici nu vor fi niciodata de acord daca un student ortodox ce învata într-o universitate apuseana le-ar cere, spre exemplu, sa treaca la romano-catolicism. Ei însa spera ca acel student, odata întors în tara sa, mult mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, sa accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe ceva usor de înfaptuit si ca pe o normalitate.
Asa s-a întimplat si în veacul XVII, cu primul episcop romin unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit sa cistige prin importante sume de bani bunavointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregatori, iar în septembrie 1697 a plecat în tara Romineasca, pentru ca sa primeasca, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare ca la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor de a atrage pe romini si ca noul candidat - tinar si fara multa învatatura - nu prezenta prea multa încredere. De aceea a fost tinut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învatatura si a fi întarit în Ortodoxie. Desigur ca influenta dogmatica eterodoxa primita anterior, relativismul sau dogmatic si slabiciunea sa personala au avut ultimul cuvint în deciziile sale.
Dupa semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta credinciosilor noii Biserici unite si de a avea reprezentare politica, s-au prabusit. În plus, în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula ca rominii apartinind Bisericii Unite cu Roma îsi vor pastra neatinse sarbatorile, calendarul si Liturghia lor. Ei trebuiau doar sa faca ascultare de papa. Noua Biserica Unita cu Roma a obtinut unele drepturi prin edictele date de împaratul Leopold în februarie 1699 si martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obtinute pe hirtie nu s-a transpus în practica. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai tirziu tensiuni sociale si multa varsare de singe pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de catre ierarhie si cler pentru avantaje materiale si drepturi sociale, primind fata de pastrarea credintei, a condus la apostazie, cum de atitea ori s-a întimplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemanatoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a aratat astfel înca o data ca puritatea credintei si apararea ei sunt mult mai importante decit obtinerea unor avantaje lumesti, fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ura, singe si dezbinare între cei care au ramas fideli credintei stramosesti si cei care au aderat la biserica unita. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de catre Roma; sa ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie si dispret în Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserica unita.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împarateasa Maria Tereza - peste 140 manastiri si biserici ortodoxe care refuzau sa renunte la Ortodoxie.
Iata citeva doar din metodele "crestine" folosite de catolici pentru a-si extinde dominatia geografica pe orizontala. Ca sa nu mai vorbim de nenumarate alte exemple asemanatoare gasite în istoria altor natii: cruciadele singeroase care au culminat cu caderea Constantinopolului sub cruciati în 1204 si slabirea iremediabila a puterii militare a Bizantului confruntat cu amenintarea turceasca - în aceasta cruciada, a IV-a, armatele apusene au profanat si distrus biserici si catedrale, au jefuit si înstrainat odoare si multe sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar si papei din Roma cerind un minim ajutor militar. Si care a fost raspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.
Apare însa imediat si întrebarea fireasca: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii si fratii Ortodoxiei, cind ei si acum încurajeaza si-si întaresc prozelitismul în tarile ortodoxe ale Europei rasaritene? Sa ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru romini, cu scopul declarat „sa constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare” . Se gasesc de asemenea în Roma si alte institute facute pentru a sustine o intensa propaganda catolica în rindul popoarelor din Orient: „Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), „Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din 1921 functioneaza la Roma un institut special pentru rusi, numit „Russicum”, si în 1937 la Roma s-a desfasurat primul „Congres International pentru Orientul Crestin” .

Aggiornamento în teologia romano-catolica

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor si teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol aparut în „The Washington Post”, vineri, 25 Octombrie 1996, pagina A1-A14, Academia Stiintifica Pontificala dadea publicitatii un document oficial privind tema principala a acelei întilniri: originile si evolutia vietii pe pamint! Mentionam ca raportul anual al acestei Academii reuneste savanti renumiti din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureati ai Premiilor Nobel. Si iata declaratia apartinind papei Ioan Paul al II-lea, declaratie publicata în numarul mai sus amintit din „The Washington Post”:
„Astazi, mai mult decit acum 50 de ani, cunostintele stiintei moderne ne fac sa concluzionam ca teoria evolutionista este mai mult decit o ipoteza… Rezultatele cercetarilor stiintifice, nu rationate sau induse, ci întreprinse separat de savanti, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Stiinta si Valori Umane din cadrul Conferintei Episcopilor Catolici, a spus cu aceasta ocazie: „Acesta este un pas important: Biserica si-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea ca esti liber sa accepti evolutia sau orice forma de creationism. Astazi Biserica declara ca vom accepta evolutia care, în orice caz, exista, de facto. Cine se mai îndoieste astazi în Biserica Romano-Catolica asupra evolutiei? Eu cred ca nimeni.”
Iata asadar cum declaratiile papei si ale oficialilor catolici neaga întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca si pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sa ne întrebam cum este posibil sa consideram biserica romano-catolica drept biserica „sora” si sa ne numim cu mindrie „frati în credinta” cu partizanii lui Darwin? Si ceea ce este cu mult mai scandalos, este ca declaratia papei reprezinta un raspuns la faimoasa „Humani Generis” - scrisoarea enciclica data de papa Pius XII în 1950. În acea enciclica, papa Pius concluziona ca „teoria evolutionista reprezinta o serioasa ipoteza” . Iata asadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creste generatie cu generatie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi facuta de actualul papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci cind a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de rastignirea Mintuitorului Hristos. Multi îsi amintesc poate de discutiile stirnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franta si a fost adus în fata justitiei de catre o organizatie anti-defaimare evreiasca asociata cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ura de rasa, întrucit profesorul a protestat contra falsificarii Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.  O personalitate de marca a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice „antisemitism”. Pe 13 iunie 1960, el a fost primit în audienta de papa Ioan VI; dupa aceasta întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însarcinat sa studieze mai bine cum s-ar putea stirpi orice urma de antisemitism în biserica romano-catolica. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schema de reconciliere a religiei crestine cu iudaismul (Leon de Poncins, „Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sau adevarat, Beheim) s-a întilnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelasi timp, dr. Nahum Goldmann, seful Conferintei Internationale a Organizatiilor Evreiesti, împreuna cu alti reprezentanti ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întilnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sa se renunte la acel versete despre patimile Mintuitorului si despre rastignire, el spunind: „cei patru evanghelisti au fost niste scornitori si calomniatori ai poporului evreu, fara sa aiba vreun motiv real. Nici parintii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defaimatori plini de otrava, vinovati de genocid.”
Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, dupa Conciliul Vatican II ca de acum se va propovadui în lume un crestinism cosmetizat: „Atractiv, placut, pozitiv, acceptabil si amiabil; prieten al vietii, al omului si chiar al lucrurilor lumesti… un crestinism indulgent, deschis, liber, descatusat de rigiditatea Evului Mediu si eliberat de interpretari pesimiste privind oamenii si obiceiurile lor.”  Contributia lui Augustin Bea la recunoasterea - adoptata de Conciliul Vatican II - a faptului ca evreii nu sunt vinovati de rastignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciata de revista evreiasca „The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista „Look”, în numarul sau din ianuarie 1966, aparut dupa Conciliul II Vatican, dadea o înalta apreciere cardinalului Augustin Bea si de asemenea lui Jules Isaac, drept initiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vina privind rastignirea Mintuitorului Iisus Hristos.  Dupa numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez adopta la 16 aprilie 1973, în asa numitele „Directive Spirituale”, urmatoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolica:
1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mintuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaismul este astazi o binecuvintare pentru întreaga lume.
2. Iudeii au astazi „o misiune universala în lumea întreaga”  si Biserica crestina trebuie sa urmeze „acelasi plan universal al mintuirii”.
3. Atentia comuna atit iudeilor cit si crestinilor este îndreptata catre aceeasi era mesianica.
4. Mai mult decit aceasta aventura teologica a Episcopatului Catolic Francez, este urmatoarea declaratie a cardinalului Etchegaray despre relatiile dintre Biserica crestina si iudei: „aceste relatii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci si în aspectele ei interne, cum ar fi însasi definitia Bisericii".  Acelasi cardinal vede relatiile dintre mozaism si Biserica crestina ca „o asidua competitie între cei care înca îl asteapta pe viitorul Mesia si cei care asteapta a doua venire a Lui.”
Dupa aceste scandaloase consideratii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebam daca acestia mai pot fi oare numiti crestini; întreaga imnografie ortodoxa si în special cintarile Postului Mare se refera la pierderea caracterului mintuitor al Legii celei Vechi, odata cu Întruparea, Rastignirea, Moartea si Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevarat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fara acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatalui Ceresc si Dumnezeu adevarat, nu poate duce la mintuire. Vechiul Testament are desigur importanta lui covirsitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profetii Vechiului Testament vorbesc despre Mintuitorul si despre Împaratia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos -  mai stralucitor si mai plin de slava decit templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi crestinii, pe cind iudeii înca Îl mai asteapta; orbirea si învirtosarea inimilor lor ramin si astazi aceleasi ca pe vremea Mintuitorului. Legalismul, formalismul, rastalmacirea pina la extrem a Legii, persista si azi ca atunci cind Mintuitorul îi învinuia pe carturari si pe farisei ca înteleg semnele schimbarii timpului privind la cer, cind e soare sau e nor, dar nu înteleg semnele plinirii vremii. Însusi mintuitorul Hristos a spus ca El nu a venit sa strice Legea, ci sa o plineasca. Cu aceeasi semnificatie este si urmatorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirma credinta Bisericii Ortodoxe ca pastrind numai vechile porunci ale Vechiului Testament si totodata negind dumnezeirea persoanei Mintuitorului, asa cum fac iudeii, reprezinta o vesnica osinda: „O, adunatura vicleana si desfrinata (adica sinagoga)… de ce tii Legamintul daca nu esti mostenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatal, daca nu ai primit pe Fiul?”
De cind a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influentat de duhul filosofilor necrestini modernisti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner si de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iata un exemplu din declaratiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: „Este nevoie sa separam crestinismul de forma lui europeana. Popoarele cu o cultura straveche au dificultati în a accepta crestinismul, întrucit aceasta religie le este prezentata în formulele ei europene… Întelegem ca se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre crestine.”  Teologul ortodox, va vedea, fara îndoiala, în aceasta declaratie a papei, greseala tipica a catolicilor privind conceptia despre mintuire, despre Traditie si despre adevarul mintuitor, anume: ca toate acestea sunt numai o chestiune de mostenire culturala.
Actuala conversie pagina a romano-catolicismului nu a început însa cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment cind s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseana. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii sai au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii însisi au încetat de a mai fi Biserica în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica - Biserica Ortodoxa.
Si ce înteleg romano-catolicii practic prin aceasta „adaptare culturala” a vietii Bisericii? În mai 1985, vizitind Belgia, papa Ioan Paul al II a declarat ca atit musulmanii cit si crestinii sunt supusii aceluiasi Dumnezeu, utilizind fiecare „cartile noastre sfinte corespunzatoare”. Astfel, papa pare sa fi uitat ca în una din aceste „carti sfinte” - în Coran, sunt scrise urmatoarele blasfemii: „Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, singele, ciinele, porcul, barbatul si femeia ne-musulmani si treimea.”  Si înca: „Cine crede în treime este spurcat precum urina si fecalele.” . În august 1985 vizitind Marocul, acelasi papa a afirmat despre credinta noastra ca este comuna atit crestinilor cit si musulmanilor. Aceste eforturi de a „adapta” religia crestina la obiceiurile si traditiile culturale este foarte fructuoasa în Europa mai mult decit în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fosta capela dominicana. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserica din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o alta moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o alta moschee s-a deschis la Roma…
Religiile pagine asiatice par sa beneficieze de aceeasi bunavointa papala. Putem mentiona urmatoarele fapte: complimentele adresate reprezentantilor budisti si sintoisti care au fost primiti de papa la Tokio în 1981. Laudele aduse libertatii religioase si acelor religii care adora natura (vizita papei la Bankok, cind papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist) În India, papa si-a scos pantofii pentru a aseza o ghirlanda de flori la mormintul lui Mahatma Gandhi. Cu aceasta ocazie, papa a declarat: „omul este acea radacina pe care Biserica trebuie sa o cultive, pentru a-si ramine fidela ei însisi…” Si mai mult: „Hindusii, budistii si crestinii se reunesc pentru a proclama adevarul despre om si în special privind apararea drepturilor omului; pentru a elimina saracia, foametea, ignoranta, persecutiile.”  Putem cu usurinta sa ne întrebam ce adevaruri comune despre om pot proclama împreuna crestinii si paginii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeasi divinitate.
În Europa actiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un templu tibetan, unde au fost „consacrati” 10 francezi drept „lama” si într-un timp scurt au fost consacrati alti 14 francezi drept „lama” tibetani. În Franta s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viata a unui lama tibetan si mentioneaza ca multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei si-a deschis în Franta în 1987, în localitatea Plaigne, „Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franta si unele dintre statui au peste 7 metri în înaltime. Acesti calugari tibetani traiesc aparent din donatii, însa cum au reusit ei atunci sa ridice un asemenea templu? Pe banii cui?
Este bine stiut ca din trupul stricat al unei credinte eretice, viermuiesc si odraslesc noi erezii. Prin urmare vor fi usor de înteles urmatoarele fapte uimitoare si scandaloase, nu mai putin condamnabile decit faptele istorice despre opulenta, erorile si atitudinea departe de smerenia crestina a ierarhiei romano-catolice.
La numai citeva ore dupa închiderea lucrarilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericesti în Biserica Romano-catolica: „totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformarii Liturghiei este enorma si e dificil de prevazut cum se va sfirsi.”  Anii urmatori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o ceremonie de un milion de participanti. Preotii se leganau în timp ce multimea cinta „gloria”; dupa aceea au cintat în Swahili, Lingala si Kikongo, acompaniati de chitare, acordeoane si tam-tamuri. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papa la Nairobi, ofertorium-ul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus cosulete cu fructe, o oaie care behaia, obiecte de artizanat local. Papa însusi si-a asezat pe cap faimoasa podoaba „Masai”, de 40 centimetri înaltime, ornata cu pene, iar pe umeri o mantie „Masai” rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din cintece si dansuri traditionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci cind îsi ucideau sclavii în ritualurile lor pagine. Doua luni mai tirziu, Reuniunea Nationala Liturgica a Episcopilor din Volta Superioara a prescris ritualul liturgic, constind dintr-un amalgam de asa-numite elemente crestine din dansuri traditionale, batai ritmice din palme, strigate de femei, bataia ritmica a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, barbati si femei, trebuie sa salute Crucea.
În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu aceasta ocazie, 250 de dansatori, pe jumatate dezbracati si purtind ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de batai de tobe.
În septembrie 1984, papa a hirotonit opt diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzind plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au daruit papei o pana înmuiata în singe proaspat. În 1985, în timpul calatoriei sale în Togo, papa a declarat: „Pentru prima data m-am rugat împreuna cu cei care cred în animism.”  De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual pagin propriu-zis, nemaiascunzidu-se sub masca unei liturghii crestine. Astfel, papa însotit de vrajitori s-a deplasat într-o padure. Jurnalul „L'Osservatore Romano” descrie cum papa a acceptat sa invoce puterea magica a apei si a mortilor: „Papa a executat toate miscarile si gesturile rituale, folosind faina si apa si împrastiindu-le pe pamint în mai multe directii. Dupa aceea, el însusi s-a plecat la pamint.”
E important sa amintim ca ideea unificarii tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere înca de la Chicago (1893) si Paris (1900). Masoneria a propus sa se faca un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova „o religie universala, acceptata de popoare de toate culturile si traditiile”, asa cum Loja Marelui Orient a declarat înca de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfintului Francisc din Assisi, pe reprezentantii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreuna. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde acesta a instalat o statuie a lui Budha. Episcopii catolici au vazut statuia si nu au spus nimic… Un an mai tirziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere din Roma, spre satisfactia masonilor, care si-au publicat victoria în ziarul „Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: „Catolici, ortodocsi, protestanti, evrei, musulmani, hindusi, budisti, liber-cugetatori, pentru noi nu sunt decit porecle; francmasoneria este numele întregii familii.”
Relatiile catolicilor cu francmasoneria au facut multe valuri si sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a descris în cartea ei cum în acest secol multi papi au ajuns masoni.  Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seama de reviste faimoase (The Wonderer) sau la alte reviste ca „The National Review”. Mary Ball afirma ca papa Ioan al XXIII-lea era initiat în francmasonerie si ca a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat ca papa Ioan XXIII si de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II initiativa de a anula interdictia credinciosilor catolici de a putea fi si masoni), a fost în aceeasi loja cu Carlos Vasquez, dupa cum declara chiar acesta din urma. În „CDL Report” din mai 1995, gasim urmatoarea mentiune: „Pe noua strazi ale Vaticanului sunt patru loje masonice. Unii din cei mai înalti reprezentanti ai staff-ului Vaticanului sunt membri ai masoneriei si apartin Ritului Scotian.”

Concluzii

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu usurinta daca luam în considerare mai înainte de toate ca romano-catolicii nu au refuzat niciodata sa faca compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-si mentine si extinde suprematia. Confesiunea romano-catolica, bazata pe un sistem doctrinar complet strain de învatatura apostolica, a luptat sa supravietuiasca prin filozofia sa umanista si antropocentrica. Astfel, nici harul si nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împartasite credinciosilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectata de orice legatura cu Dumnezeu Cel slavit în Sfinta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explica rolul major acordat omului (papei) pentru a sustine si justifica credinta lor falimentara si nemintuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul si celelalte metode folosite pentru a-si cistiga cit mai multi credinciosi, ne fac astazi sa privim cu multa circumspectie la declaratiile de iubire si respect pe care acestia le fac cu insistenta faca de crestinismul Ortodox rasaritean.

SOBORNICITATEA RASARITEANA vs. GLOBALIZAREA APUSEANA
(catolicii în lumina canoanelor Sfintilor Parinti)
de schim. Paisia Mingiuc

 Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa si-a facut marturisirea de credinta întemeiata pe hotaririle celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor Parinti. Astfel a fost pastrata neatinsa mostenirea dogmatica, liturgica si eclesiala, iar cind lupii îmbracati în blana de oaie au cautat sa dezbine pastorii si sa sfisie turma, s-a mers deschis la marturisire pina la moarte, singele mucenicilor ducind mai departe în istorie si pina în vecii nesfirsiti adevarul Ortodoxiei.
 Traim astazi vremuri tulburi, politice si religioase, care tradeaza starea de decadere duhovniceasca în care ne-am obisnuit sa ne ducem nestingheriti zilele. Iar adincirea în pacat este mai mare cu cit renuntam mai mult la radacinile strabune înfipte adinc în glia, limba si credinta dreptmaritoare, de catre domnitorii, mucenicii si marturisitorii romini ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai caldicei pe masura ce ne altoim idealurile pe cioate putrede aduse din Apus. Chiar daca uitarea si ignoranta musca adinc din constiintele noastre datoria ce o avem fata de Biserica, de Tara si de Stramosi, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca datorita jertfei lor, noi astazi mai raminem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugam în aceeasi limba, chiar daca demonii rosii nu au facut decit sa tulbure vremurile si sa înscrie în Cartea Vietii alte sute de martiri, ce acum asteapta smeriti recunoasterea si recunostinta noastra.
 Dupa ce am trecut prin experienta internationalismului comunist, suntem chemati sa ne alaturam unei noi înselatorii pusa la cale amanuntit de catre serenisimii si iluminatii lojilor masonice , de fapt o noua paradigma de inspiratie demonica careia politicienii îi zic globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la baza stind sincretismul religios al noii epoci (New Age) ce tinde sa anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel religios sa omogenizeze credintele si sa retilcuiasca istoria mintuirii.
 Ne surprinde însa tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o apropiere, cit mai ecumenica cu putinta, de Biserica Ortodoxa, enuntind noi teorii si aggiornamente care mai de care mai bizare sau mai hilare, totul mascat de o deschidere larga a orizonturilor de întelegere papista, ce vrea sa înglobeze Ortodoxia ramasa fidela Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti.
Dureros este faptul ca unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în tara noastra si tradarea de credinta a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbina Rominia, ca acum sa-si întinda miinile si sa binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au darimat Bisericile, manastirile si scolile cu tunul si ne-au vindut strainilor pe treizeci de arginti.
Dorim ca prin alcatuirea cuvintelor ce urmeaza, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, sa aruncam o lumina asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din biserica catolica, bazindu-ne pe Sfinta Scriptura, pe hotaririle celor Sapte Sinoade Ecumenice si Canoanele Sfintilor Parinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si spre vadirea Adevarului cel adevarat.
Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine. Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: „Am orinduit ca cei ce au fost rostuiti odata în cler, precum si monahii, sa nu intre în oaste nici în dregatorie lumeasca; iar daca ar îndrazni aceasta si nu s-ar pocai, încit sa se întoarca  la aceea ce mai întii au ales pentru Dumnezeu, sa fie dati anatemei”, iar Canonul 83 Apostolic hotaraste: „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zabovindu-se si vrind amindoua a le tinea, dregatoria Romana, si Preoteasca ocirmuire, cateriseasca-se. Ca cele ale Cesarului, Cesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3, 7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]”. Iar dupa tilcuirea facuta de catre calugarii Sfintei Manastiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai Sfintului Paisie Velicicovski, se zice asa : „În doua se împarte stapinirea si începatoria. Alta este lumeasca, pe care o a încredintat Dumnezeu împaratilor, si stapinitorilor, iar alta Duhovniceasca, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi. Însa una alteia este potrivnica, ca una este paminteasca iar alta cereasca, una poarta sabie si omoara iar cealalta cu blindete iarta si îmbiaza. Pentru aceasta si Hrisostom zice: „Altele sunt hotarele împaratiei si altele hotarele Presbiteriei, Împaratul are încredintate acestea de aici, iar eu cele Ceresti.” (Eu cind zic, pe Preotul zic) Împaratului trupul i s-a încredintat, iar Preotului sufletul. Împaratul ramasite de bani iarta, iar Presbiterul datorii de pacate, acela sileste iar acesta mingiie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme duhovnicesti. (Cuvint 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviinta urmeaza daca sau împaratul va îndrazni a intra în Sfintul Altar, sau Arhiereul a împarati si a încinge sabie. Precum o a patit aceasta Uriasul cel cu doua coarne al Romei, Papa zic, carele pe linga aceasta ca este din launtru si dupa Duh Arhiereu, va sa fie din afara, si dupa trup împarat. Se blagosloveasca si sa omoare, sa tie cirja cea pastoreasca si sabia cea ucigatoare. Amestecare neamestecata, si grozavie straina! Vada dar însusi ca se afla calcator al Apostolescului acestuia Canon, si caterisirii se supune vrind a le avea pe amindoua: si stapinirea Romaniceasca si ocirmuirea Ieraticeasca. Catre aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, catre Constantin zice (La Atanasie în Epistolia cea catre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceasca): „Tie Dumnezeu ti-a încredintat împaratia, noua ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum cel ce ar rapi stapinirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rinduit; asa teme-te si tu ca nu cumva tragind la sineti cele ale Bisericii, sa te faci vinovat unei mari vinovatii. Deci nici noua ne este ierta a stapini pe pamint, nici tu o împarate ai stapinire a tamiia.”
O piatra de poticnire în constiinta eclesiala actuala sunt si „tainele” sau asa-zisele sacramente ale latinilor, adica validitatea sau nevaliditatea lor atunci cind sunt savirsite de catre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e daca harul mintuitor lucreaza sau nu în chip ordinar si în afara de Biserica Ortodoxa, si consideram a fi de o însemnatate deosebita întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rinduielile ce trebuiesc savirsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica Ortodoxa.
Parintele Dumitru Staniloae, în Ortodoxie si rominism, referindu-se la harul în catolicism, spune: „Cita vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti, activind în om si legindu-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creata. Deci chiar omul ce traieste în har e dezlegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu ramine cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arianii din veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate”.
Deja se depaseste o diferenta de limbaj si mentalitate, si se ataca grav fundamentele dogmatice, atunci cind Catehismul catolic  prezinta ca o realitate aplicabila notiunea de caracter sacramental  ce ar conferi, în cele trei taine – Botez, Sf. Mir si Preotie – pe linga har, adica pe linga Duhul Sfint, o pecete de nesters în inima credinciosului. Pina la ei nici un Sfint Parinte nu a vorbit despre asa ceva si nici nu a gindit macar despre harul Duhului Sfint ca ar mai putea fi împlinit printr-un nou caracter.
Raminind tributari duhului de noutate, teologii catolici de astazi cauta sa reformuleze erezia Filioque , ajustind-o noilor cereri ecumenist-globalizatoare si dindu-i un caracter complementar  si împaciuitor, dar care atenteaza vadit la firea Sfintei Treimi: „Persoanele divine sunt relative unele la altele (…) În numele relative ale Persoanelor, Tatal este raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfint la amindoi.”
Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca „Acestea citindu-se, a hotarit Sfintul Sinod, alta Credinta nimanuia a-i fi slobod sa aduca sau sa scrie, sau sa alcatuiasca, afara de cea hotarita de Sfintii Parinti, cei adunati în cetatea Neceenilor, împreuna cu Sfintul Duh; iar pe cei ce îndraznesc, ori a alcatui alta credinta, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevarului, sau din elinism, sau din Iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, straini sa fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sa se anatematiseasca. (…) Încit, adica, Episcopul sa se înstraineze de Episcopie, si sa fie caterisit. Iar Clericul asemenea sa cada din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sa se anatematiseasca. Precum s-a zis.”
Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate ramine fara urmari asupra celor care-l provoaca si cauta sa impuna rinduieli latinesti ca dreptar al legii. Sa nu uitam ereticii intra direct sub anatemele Sfintilor Parinti ceea ce înseamna pogorirea de viu în iad. Daca acestia vor ramine în ratacire, Biserica prin Sfintii Parinti ale Sfintelor Sinoade îi va lepada în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfint nicicind nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, facind nelucratoare tainele si nevalida succesiunea apostolica , caci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfinta Treime si ce apostolat viaza în cei ce rastalmacesc cuvintele Sfintilor Apostoli?
Ne vom limita la a raspunde ca în cadrul Conciliului de la Ferrara - Florenta (1439) ortodocsii au adus prin gura Sfintului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice, sinodale si patristice care dovedesc ca Duhul Sfint purcede numai de la Tatal , iar grecii citind din Epistola Sf. Maxim Marturisitorul catre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor: „Daca o primiti, unirea e facuta”, dar învirtosarea a fost prea mare ca latinii sa accepte dreapta credinta .
Amintim ca numai încalcarea hotaririlor primelor doua sinoade de la Niceea si Constantinopol, în care s-au alcatuit cele 12 capete ale Crezului, leaga pe cei ce nu marturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar daca Patriarhul Athenagoras împreuna cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au „ridicat” reciproc anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum nu putem reveni la Potirul comun, atita timp cit se mentin deosebirile dogmatice, canonice si cultice, si mai mult cu cit în acest rastimp au aparut dogme catolice noi, mai grave si mai greu de reconciliat.
În duhul acestei tendinte se încadreaza si sirguinta Patriarhiei Constantinopolului prin mitropolitul Meliton de a convoca sfintul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele pregatitoare au debutat în 1976, rastimp în care s-a tot schimbat continutul nu însa si criteriile „catalogului tematic”, fapt ce vadeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea celor care vor sa impuna Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor. „Niciodata, nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrarile si întrunirile sale; ca nicicind nu s-au tinut atitea sedinte, consfatuiri, congrese presinodale si alte adunari prefabricate, chemate voit, total necunoscute si straine traditiei sobornicesti, împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale straine de Biserica lui Hristos.“  În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti fara turma si fictivi, care sa asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore ortodoxe . „Pe de alta parte, Bisericile misionare, cu rivna apostolica, precum Mitropolia Americana, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Nipona, Africana si altele, nu reusesc sa aiba nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?”  Deja se prefigureaza ca odata cu dobindirea prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sa se continue legiferarea canonica si dogmatica a unor formule de înnoire eclesiala care ar aduce Ortodoxia pe marginea prapastiei. Este vorba de impunerea ecumenismului (rugaciuni si împartasire împreuna cu ereticii si paginii) ca o revigorare obligatorie a cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau „pogoraminte” ce ar anula si ar face derogari tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce contrazic fatis hotaririle lor, precum si de fabricarea unor dezlegari politice ce ar contracara eventualele rabufniri în forta si propovaduirea unei iubiri hristice universale ce ar anihila unele mustrari de constiinta. Teoria cum ca numai un sinod ecumenic poate dezlega hotaririle altui sinod ecumenic este desavirsit draceasca si tine sa demonstreze ca mintile celor care vor sa faca aceste lucruri sunt rau contaminate de neo-papism si filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zadarnici Duhul Sfint în lucrarile Sale si nici învatatura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii dumnezeiesti, dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel: „Adevarul este de la Dumnezeu, iar tot omul este mincinos”.
Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stapinii credintei si nici nu au dreptul sa o formuleze dupa bunul plac. Arhiereii si preotii sunt pazitorii bunei credinte si au obligatia sa lupte pentru ea. Cind traditia înseptit-soborniceasca a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricarui sinod chiar pan-ortodox, atunci acestea din urma constituie întelepciunea paminteasca si demonica, vrednica de dispretuit.
De fapt, ce s-a întimplat dupa schisma din 1054? Biserica romano-catolica, fara nici o baza în Sfinta Scriptura si în Sfinta Traditie apostolica a sustinut urmatoarele inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie - adica învatatura gresita ca Maica Domnului s-a nascut fara pacatul originar sau stramosesc , învatatura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messa în loc de piine dospita cum s-a folosit la Cina cea de Taina si mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preotilor - ce contravine rinduielii din Biserica primara si combatut de Sfintul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost pastrate de catre catolici cu strictete si varsare de singe pina în zilele noastre. Ne întrebam cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau socotite de catre Sfintii Parinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar astazi sunt ignorate pe motivul ca nu afecteaza minimul dogmatic ce ar sta la baza celor doua „biserici surori” si ar leza bunele intentii de apropiere eclesiala.
Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria ramurilor? Aceea ca idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sa existe undeva în realitate, dupa fagaduinta Mintuitorului. Mergind pe aceasta cale a cugetarii logice, acesti savanti teologi ajunsera la acea concluzie, ca adevarata Biserica ecumenica nu poate fi reprezentata de nici una din cele trei biserici existente, luate a parte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenica e asemenea arborelui, care, avind o singura radacina si un singur trunchi, odata cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramifica, asa încit fiecare ramura, la privirea superficiala, se pare ca n-ar avea nimic comun cu celelalte ramuri; în realitate însa toate ramurile au aceeasi tulpina comuna, se hranesc din acelasi suc comun si au aceeasi radacina vitala. Cele trei Biserici principale – ortodoxa, romano-catolica si anglicana – care multumita conditiilor de dezvoltare istorica s-au separat în comunitati deosebite, nu sunt decit niste ramuri ale unei singure Biserici ecumenice. Fiecare din ele, luata parte, nu alcatuieste Biserica ecumenica în propriul înteles, ci este numai o parte a ei si înca o parte care a violat puritatea prototipului sau sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar daca se iau ele toate la un loc si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbracindu-le de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcatui acel trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si aceluiasi arbore. Ajunge sa se recunoasca, astfel, aceste principii comune, pentru ca fiecare sa aiba dreptul a se considera membru al Bisericii ecumenice si fara deosebire sa poata primi tainele în oricare din cele trei Biserici îi va placea.
Iata unde a ajuns teologia apuseana tinind o cale cu totul logica unilaterala si falsa a formelor confesionale apusene, ce s-a prabusit si continua sa cada în prapastia groaznica a rationalismului si a necredintei. Tinem sa facem stiut faptul ca aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de mondializare fac în mintea si practica unor teologi ortodocsi ca viabila comuniunea „in sacris” dintre catolici, protestanti si ortodocsi.
Sfintul Ciprian spune ca „cel care nu pastreaza unitatea bisericeasca nu împlineste legea lui Dumnezeu, nu pastreaza credinta Tatalui si a Fiului, nu pastreaza viata si mintuirea.”  Însa pastrarea unitatii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-zisa teorie a ramurilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. „Aceasta viziune sociologica despre Biserica s-a împropriat în conceptia catolica mai ales dupa Conciliul II Vatican (1958-1966), motivind teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizanta, care se aliniaza cu mondializarea.”
Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca biserici surori este foarte înselatoare deoarece submineaza unitatea de credinta a crestinilor. Din punct de vedere eclesiologic însa, Biserici surori, dupa schisma, sunt între ele numai Bisericile locale, care pastreaza si propovaduiesc nealterat adevarul de credinta. De altfel, prin documentul Comisiei pentru Învatatura de Credinta, romano-catolicismul revine la a sustine o pozitie mai veche prin care „Biserica universala, una, sfinta, catolica si apostolica nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale”. Aceasta redefinire a notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreaza foarte bine cu dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papala, lasindu-le ritul dar cerindu-le credinta si dependenta canonica.
Dar sa lasam cuvintul unui luptator al cuvintelor, Sfintul Iustin Popovici, marturisitor al Bisericii Sirbe, care descrie unitatea Bisericii astfel: „Urmind pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca întelepciune serafimica si rivna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de înteles rivna înflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. În aceasta privinta, de exceptionala însemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica întelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau împartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo împartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie ramin sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai întii gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”
Trecind peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054, putem spune ca practic Biserica Vechii Rome, aflata sub jurisdictia papei, s-a rupt de Biserica Ortodoxa. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputinta, pentru ca niciodata n-a fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor produce doar separari de Biserica, unitatea Bisericii raminind strins legata de unitatea Capului  ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfintul Ioan Gura de Aur spune ca „între trup si cap nu exisa loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sa murim”.
Toata aceasta eclesiologie ortodoxa a fost rastalmacita prin mindria gindirii apusene, si s-a paginizat de la un secol la altul de catre toti filozofii „teologi” latini,  ce voiau sa-si arate superioritatea fata de teologia greaca, culminind în anul 1870, cind la Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitatii pontificale.
Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.
„Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut la anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau.”
Sfintul Iustin Popovici spune despre papa: „dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.
Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om”.
Parintele Dumitru Staniloae înfatiseaza doctrina ortodoxa despre infailibilitatea papei cu urmatoarele cuvinte: „Daca nu-l avem pe Iisus Hristos în trairea harica, nu-l putem avea în nici un fel. Numai o singura persoana sta în legatura cu El: e papa. Toti ceilalti oameni sunt avizati în legatura cu papa, pentru a se bucura  prin intermediul lui, prin intermediul unei fapturi asemenea celei inventate de arieni, de mintuirea în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta în surparea zidului despartitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e înlaturata în catolicism într-o noua forma. Sobornicitatea crestina, însasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din îmbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata într-o societate pur laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoana, cu papa în Vatican. (…) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana omeneasca. Misticul e transformat în juridic, viata în Biserica devine o preocupare de buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizari pozitiviste, pamintesti.”
Biserica latina îl pune pe credincios într-o falsa dilema sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibila. A accepta cea de-a doua ipoteza înseamna a reduce Biserica la o societate umana sau la un partid politic. A-l decreta pe papa infailibil înseamna a-l pune pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxa nu cunoaste un intermediar între Om si Dumnezeu: „Pastorul este în cer, turma pe pamint.”
Biserica Ortodoxa, cu Sfintul Maxim Marturisitorul, marturiseste ca „daca în Taina, preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos”, iar cu Sfintul Ioan Gura de Aur crede ca: „Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos”. Acestora li se opune cu totul dogma catolica despre sacramente, care prin ex opere operato – care gaseste de ajuns ca un preot sa pronunte cuvintele Domnului „Acesta este Trupul Meu…” asupra piinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Singele lui Hristos, pentru ca asa sa fie - face Taina independenta de rugaciune si pocainta. Toma d’Aquino împinge mai departe filozofia, spunind ca un preot poate sfinti Trupul si Singele Mintuitorului si în afara contextului liturgic, rezultind ca rugaciunea de invocare a Duhului Sfint numita epicleza  - din cadrul rugaciunilor Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor - devine de prisos iar participarea credinciosilor inutila. Astfel de misse, pe linga caracterul pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceasca, le desacralizeaza fiinta mistica si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeaza comportamentul, transformindu-i în rigoristi si îndreptatori de sine. Înlaturarea lucrarii treimice si subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sa nu mai aiba nici o lucrare sfintitoare iar împartasania sa fie golita de orice sacralitate.
Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mintuirii este felul cum se practica taina pocaintei de catre romano-catolici. „Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta camaruta de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu exista legatura pastorala personala si partasire bisericeasca, ci o legatura legala si impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa parinteasca (Biserica) si îmbratisarea parinteasca.”
 Vorbind despre Botez, canoanele si tilcuirile Sfintilor Parinti sunt lamuritoare si intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta ortodoxa a rominilor. Privind istoria bisericeasca observam ca odata cu schisma din 1054 au aparut si divergentele  referitoare la cult si practicarea lui. Dupa scurte perioade de „reconcilieri” pina în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim, dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667, iar Pidalionul de la Neamtu pecetluieste prin acestea:
Canonul 46 - „Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfa, a se caterisi poruncim. Ca ce conglasuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15] “
Canonul 47 - „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez dupa adevar, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de catre cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, sa se cateriseasca. Ca unul ce-si bate joc de Crucea, si de Moartea Domnului, si nu osebeste pe Ierei de catre minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]”
Canonul 68 - „Daca vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonisit. Fara numai de ar dovedi, ca de la eretici are hirotonia. Ca cei ce de al unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putinta a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1:  8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]”
Canonul 50 - „Daca vreun Episcop, sau Presbiter nu va savirsi trei afundari ale unei Taine, ci o afundare, care se da întru Moartea Domnului, sa se cateriseasca. Ca nu a zis Domnul întru Moartea mea botezati. «Ci mergind, învatati pe toate neamurile, botezindu-i pe ei în Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfintului Duh» [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]”
În mod inexplicabil, poate datorita rugaciunilor savirsite la întrunirile ecumenice din ultima jumatate a secolului, rigorismul Sfintilor Parinti s-a mai înmuiat în practica actuala bisericeasca, ajungind pina la a recunoaste Botezul catolicilor prin stropire si a le face primirea în Biserica Ortodoxa doar prin ungerea cu Sfintul Mir si lepadarea verbala de papism, considerindu-se despre acestia ca fiind doar înselati în unele privinte neesentiale de credinta. Sa ne aducem aminte ca de-a lungul vremurilor, Biserica a dat dovada de o larga întelegere sau pogoramint, facut tocmai pentru îndreptarea si întoarcerea la dreapta credinta a ereticilor, dar de aici si pina la a recunoaste tainele ereticilor ca valide, abuzindu-se de iconomia si dragostea Bisericii – cea care nu se bucura de nedreptate ci se bucura de adevar  - este o dovada clara de orbire duhovniceasca, data în vileag de însusi dumnezeiescul Hrisostom care zice: „Ca a iconomisi se cuvine unde nu se face calcare de lege”, iar tilcuirea Canonului 46 Apostolic din Pidalionul de la Neamt întareste: „Cu adevarat rea iconomie este aceasta, cind printr-însa, nici pe Latini putem ai întoarce, si noi calcam scumpatatea sfintitelor Canoane, si primim minciunobotezul ereticilor. Iar cum ca cu iconomie s-au facut închipuirea aceea, dintru aceasta este aratat, ca pina atunci rasaritenii botezau pe apusenii cei ce se întorceau. Precum o marturiseste aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei, care s-a facut la anul de la Hristos 1215 ca zice acesta în Canonul 4 ca rasaritenii nu Liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi Liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfinta, spre curatire. Si apoi zice, ca Rasaritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce veneau la Biserica Rasaritului, adica ca pe unii ce nu aveau botez sfint si Apostolesc. (Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24).”
Consideram pilduitoare si vrednice spre luare aminte doar marturiile Sf. Nicodim Aghioritul, Sfintul Ioan Iacob Hozevitul si ale lui Paisie Velicicovschi în a lamuri aceasta problema. În raspunsul catre Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, sfintul parinte Nicodim sfatuieste despre botezul unui calugar transilvanean „molipsit de întinaciunea latinilor” ce a fost botezat prin stropire, ca „sa fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Rasarit”  urmind apoi sa primeasca, dupa o duhovniceasca sfatuire, si Taina Calugariei . Se vede cit de mult se nesocotea în acea vreme botezul prin stropire si cum procedau sfintii cu dragoste de adevar. Profund cunoscator al canoanelor Bisericii, Sfintul Ioan Iacob nici macar nu primea a sta de vorba cu catolicii pina ce acestia nu se botezau , iar din timpul Cuviosului Paisie asa a ramas marturia: „Iara prea cuviosul asupra  tuturor celor ce venea de supt stapinirea papii, savirsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o împiedicare sau îndoire, ca pre o prea de nevoie, la mintuirea omului” , iar despre uniati: „Ca pentru alte rataciri si erezii rimlenesti, ce nu se cuvine de acum sa si mai vorbim ca si cu toate ereziile cele rimlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mintuire? Nicidecum. Numai pentru Botez îti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea nimeni nadejde de mintuire.”
Sa vedem însa indicatiile Catehismul Bisericii Catolice despre administrarea Botezului: „În caz de necesitate, orice persoana, chiar nebotezata, poate sa boteze daca are intentia ceruta. Intentia ceruta este sa vrea sa faca ceea ce face Biserica atunci cind boteaza si sa foloseasca formula baptisimala trinitara” (Cap. 1256) iar mai jos declara ca: „A lega eficacitatea numai de materializarea rugaciunilor sau semnelor sacramentale în afara dispozitiei interioare pe care acestea le pretind, înseamna a cadea în superstitie” (Cap. 2111).
„Zice înca si Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început era cuvintul) „Nu te amageasca pe tine o ascultatorule adunarile ereticilor, ca au Botez dar nu luminare. Si se boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza.” Ci si sfintul Leon în epistolia cea catre Nichita zice: „Nici un eretic da sfintenie prin taine.” Iar Ambrosie în cuvintul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste.”
Abaterea dogmatica si canonica a retras latinilor Duhul Sfint, daca nu au Duhul Sfint nu au harul, iar daca nu au har nu au preotie, daca nu au preotie nu au Sfinte Taine, daca nu au Sfinte Taine nu au mintuire. Tocmai lipsa Duhului Celui Sfint si datator de viata face din tainele latinilor un teatru vrednic de plins, în care omul implora harul unui dumnezeu faurit dupa trebuintele si placul sau.
Totusi se vorbeste mult despre scrierile si vietile sfintilor catolici. Dar este de ajuns sa ai citeva viziuni cutremuratoare, sa radiezi de cuviosie si sa te supui papei, pentru a fi declarat sfint chiar înainte de moarte. Amintim doar de Toma d’Aquino (†1274) care în timpul somnului a fost pus la fiert în apa cu ulei si dupa o înselatoare lumina si stigmatizare, carnea s-a desprins de oase, acestea au fost declarate relicve sfinte, au fost puse în tuburi de aur dinainte pregatite si au fost raspindite la diverse abatii si catedrale . Cita deosebire de sfintii nostri ortodocsi, care nu conteneau în a-si vedea pacatele si a respinge orice slava vizionara. Este bine sa stim ca dupa schisma catolicii nu mai au sfinti, marturie raminind lipsa moastelor întregi. Pentru a putea pecetlui sirul minunilor dumnezeiesti facute pentru vadirea înselarii catolice, amintim numai prabusirea zidurilor Manastirii Xiropotamu din Muntele Athos la anul 1274, asupra nefericitilor ieromonahi ce amenintati fiind cu moartea au cutezat sa savirseasca în biserica manastirii liturghia latina.
În fata încercarilor habsburgilor care stapineau Transilvania din 1688, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea s-au ridicat împotriva unirii fortate cu Roma, nenumarati aparatori ai dreptei credinte ce au fost batuti, întemnitati, alungati si martirizati. Pomenim aici doar pe mucenicul Oprea  (Miclaus) din Salistea Sibiului, preotul Moise Macinic din Sibiel, preotul Ioan din Gales, precum si ieromonahul Visarion Sarai, care prin puterea cuvintului a întarit credinta stramoseasca si a stirnit oprobiul ereticului episcop unit de atunci Inochentie Micu care scria: „La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i îngroapa fara prohod si fara mingiieri duhovnicesti, copii si-i boteaza prin femei batrine si se întimpla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta.” Tot în aceeasi perioada s-a ridicat si ieromonahul Sofronie de la Cioara, care prin diferite scrisori, memorii  si proclamatii a reusit ca la 18 februarie 1761 la Alba Iulia sa adune un „Sinod” ale carui hotariri a dat peste cap cei 60 de ani de robie pagina, zeci de sate lepadind uniatia. Drept urmare, Maria Tereza a împuternicit pe generalul Bukow a distruge cu tunurile cele aproximativ 200 de schituri si manastiri care existau pe atunci în Transilvania. În urma acestei barbarii, practic, n-a mai ramas nici urma de viata monahala ortodoxa, Biserica ducindu-si crucea prin codrii si munti.
Lupta împotriva uniatilor catolici a dat de partea ortodocsilor marturisitori si mucenici si a demonstrat istoriei ca Ortodoxia iese biruitoare chiar si atunci cind toate altarele de piatra sunt pingarite si distruse, si ca Ortodoxia va ramine vesnica si lucratoare în altarele inimilor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.
Integrarea în Biserica Ortodoxa nu poate fi realizata prin Taine care se savirsesc în afara limitelor sale canonice. Mintuirea omului se realizeaza numai în Biserica, dar în acelasi timp nu putem sista lucrarea Bisericii, deci implicit a Duhului Sfint, numai la limitele canonice. Dar daca omul nu se încorporeaza în Trupul Bisericii, nu se împartaseste de Sfintele Taine si nu lucreaza virtutile, nu va avea parte de mintuire. „S-a observat din istoria Bisericii ca, în perioadele cind crestinii deveneau mai secularizati, s-au alcatuit si mai multe canoane, astfel ca poporul sa discearna nestatornicia sa duhovniceasca, sa deosebeasca binele de rau si sa fie calauzita pe calea spre mintuire. Gresita folosire a legii, prefacind-o din mijloc în scop, din leac în ideologie, este legalismul nesanatos care întemeiaza dreptatea fariseica si îndreptatirea de sine care nu mintuiesc pe om.”
Tocmai aici intervine diferenta. Daca acum o mie de ani s-a produs o ruptura în Biserica numita Schisma, astazi nu mai putem vorbi de acelasi lucru în biserica latina, deoarece aceasta, dimpreuna cu toti teologii si papii ce au urmat ruperii, au alunecat încet dar sigur spre erezie, ajungind astazi sa putem vorbi despre teologia si eclesiologia catolica ca despre un sistem filozofic si stil arhitectonic evoluat, în care omul  prin Papa tine locul lui Dumnezeu pe pamint si tot el distribuie contribuabililor locuri în rai prin diverse indulgente si dispense . Daca în primii ani de dupa Schisma reprimirea latinilor în Biserica Ortodoxa se facea doar prin Mirungere – lucru pe deplin justificat deoarece atunci înca mai aveau Botezul Bisericii apostolice – astazi departarile dogmatice si abaterile canonice impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor, pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreapta a mintuirii si a împiedica infuziunea de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai razvratirii si egoismului latin ce ar putea isca dihonie în sinul Bisericii.
Se cuvine asadar a nu ne lasa purtati de facatorii de basme care cauta cu deadinsul a ne dovedi necesitatea unei depline reforme a teologiei în favoarea aplicarii studiului comparat istoric în sfera religiei, a emanciparii fata de autoritatea supranaturala a Bibliei si a admiterii principiului dezvoltarii dinamice a credintelor religioase – contra neschimbabilitatii dogmelor.
Catolicismul roman plecind de la aceasta idee, tinde tocmai la întemeierea unei împaratii universale, tinde la întemeierea acelei Civitas Dei, care sa uneasca toata omenirea într-un organism bisericesc cu un singur cap. Dar întrucit el pricepe crestinismul unilateral, aceasta tendinta fireasca si legitima a crestinismului a degenerat într-o tiranie cruda, împotriva careia se revolta simtul national. Pricepind crestinismul ca o noua teocratie politica, asemenea celei a Vechiului testament, catolicismul roman la activitatea sa unificatoare n-a pasit în calitate de Biserica, ci în calitate de stat, de imperiu puternic, care ar fi avind dreptul sa înghita toate popoarele si statele.
Nu exista viclenie a vremii împotriva careia Biserica Ortodoxa sa nu aiba leac: se ridica împotriva celorlalte „biserici” prin unicitate, se înradacineaza si creste în viata neamului prin sfintenie, se opune globalizarii prin sobornicitate si se ocirmuieste spre adevar prin ascultarea apostoleasca.
Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea învatatura Mintuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti. Niciodata întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodata Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodata Sfinta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo masura personala sau hotarire statala, caci atunci cind vom încuviinta cea mai mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mintuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.
 Fata de toate aceste abateri de la învatatura Bisericii primare – adevarata Biserica ecumenica - Biserica Ortodoxa nu deznadajduieste si nutreste speranta ca pina la urma adevarul va triumfa, iar biserica romano-catolica va reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se elibereze ea însasi de greutatea apasatoare a inovatiilor sale dogmatice, cultice si disciplinare, întrucit aceste teorii dogmatice sunt cu totul straine de adevaratul duh al Evangheliei lui Hristos si continua sa împinga Apusul în bezna infailibilitatii mintii sale.

CUVINTE ALE SFINTILOR PARITI

Sfântul Cuvios MucenicCosma Etolianul (1779)

         “Fratii mei, daca ar fi cu putinta sa ma urc la cer sa strig cu glas mare si sa vestesc în lumea întreaga ca numai Hristos e Fiu si Cuvânt al lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat si Viata a toate, as vrea sa o fac!”
         “Pe papa Romei sa-l blestemati, fiindca el e cauza.”
          “Antihristul e unul papa, iar altul cel care e în capul nostru. Întelegeti cine, fara sa-i spun numele.”
          “Noi avem o porunca ce spune sa anatematizam pe oricine adauga sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre.”
          “Toate credintele sunt mincinoase, false, toate sunt ale diavolului. Acest lucru l-am înteles drept adevarat, dumnezeiesc, ceresc, corect, desavârsit atât pentru mine însumi, cât si pentru voi: ca numai credinta crestinilor ortodocsi bine-cinstitori e buna si sfânta, ca sa credem în ea si sa ne botezam în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh.”
 “Eu, crestinii mei, mi-am cheltuit viata studiind timp de patruzeci-cincizeci de ani, am citit si despre preoti si despre necredinciosi, si despre atei si despre eretici, am cercetat adâncurile întelepciunii. Toate credintele sunt mincinoase, calpe, toate sunt ale diavolului. Am înteles si acest lucru adevarat, dumnezeiesc, ceresc, desavârsit si pentru mine si pentru voi: ca singura credinta crestinilor ortodocsi bine-credinciosi e buna si sfânta, ca sa credem si sa ne botezam în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh.
          Aceasta v-o spun acum, la sfârsit, ca sa va bucurati si sa va veseliti de mii de ori, ca v-ati învrednicit sa fiti crestini ortodocsi, si sa plângeti si sa va tânguiti pentru cei necinstitori de Dumnezeu, necredinciosi si eretici, care umbla în întuneric, în mâinile diavolului.”

Sfântul Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai si San Francisco
      “Anatema celor care se ridica împotriva Bisericii Ortodoxe si sustin ca Biserica lui Hristos s-a împartit în asa-zise «ramificatii», ce difera una de alta dupa doctrina si moduri de viata, sau ca Biserica nu a existat în chip vazut, ci se va constitui abia în viitor, când toate «ramificatiile», sau partile, sau confesiunile si chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup! Anatema si celor care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de «preotia» si «tainele» ereticilor, dar afirma ca botezul si euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici, anatema si celor ce comunica în mod constient cu ereticii amintiti sau sustin, propaga si iau apararea ereziei ecumeniste proaspat aparuta a acestora, sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a crestinilor scindati!”
(Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, august 1983, dupa adunarea de la Vancouver)

Maica Domnului, Atotîmparateasa”,Vindecatoarea de cancer de la Manastirea Vatopedi – Athos
          Preasfânta Stapâna, de Dumnezeu Nascatoare, Atotîmparateasa si Doamna, ceea ce esti Spiterie fara de plata celor ce alearga la tine, tamaduieste turma cea cuvântatoare a ortodocsilor crestini si mai ales pe pastorii ei, de cumplita boala a cancerului celui întelegator, care este ecumenismul – erezia ereziilor si Iuda, ce cu lingusitorul sarut a vândut Credinta Ortodoxa!

Sfântul Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului (1444), singurul aparator al Ortodoxiei  la sinodul “unionist” de la Ferrara-Florenta (1438-1439)
          “Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic.”
          “În materie de credinta nu exista concesie.”
          “Chestiunile credintei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ti capul si du-te unde vrei.”

Icoana Maicii Domnului, Izbavitoarea de betie, «Potirul nesecat»
           Preasfânta Stapâna, de Dumnezeu Nascatoare, ceea ce esti Potir nesecat de minuni, izbaveste turma cea cuvântatoare a ortodocsilor crestini si mai ales pe pastorii ei, de cumplita betie a ecumenismului arian si blasfemiator, care este erezia ereziilor si Iuda, ce cu lingusitorul sarut a vândut Credinta Ortodoxa.